Martor tăcut
Un român în Varsovia îndoliată
17.04.2010

• Ce nu spun ştirile despre oameni şi oraşe în zilele în care Polonia îşi plînge morţii

Vinerea trecută a fost ziua Magdei. Seara, în barul din Katowice, se putea striga catalogul. Nu lipsea nimeni din vechea gaşcă. Cum se întîmplă de obicei la zilele de naştere poloneze, au curs valuri de votcă pînă tîrziu spre dimineaţă. E puţin probabil ca, peste ani, să ne aducem aminte de unul dintre party-urile noastre cele mai reuşite fără să facem, imediat, o conexiune deloc plăcută, dar care ne va bîntui şi pe noi, ca şi pe alte cîteva zeci de milioane de polonezi din ţară şi din afara ei, multă vreme de-acum înainte. Euforia, oboseala şi ultimii aburi ai serii s-au risipit în doar cîteva ore. Nu mai ştiu cine a dat tonul, de unde a început, dar ştiu că sîmbătă dimineaţa telefonul mi-a sunat cîteva ore fără încetare şi mereu o altă voce, la fel de şocată, cum probabil era şi a mea, îmi spunea „Preşedintele nostru a murit“. Am coborît în camera unde se afla televizorul şi pînă spre după-amiază n-am reuşit să mă desprind din fotoliu. Aveam senzaţia că mă uit la un film suprarealist, în care istoria revenea în rolul principal, etalîndu-şi fără menajamente una dintre cele mai sinistre coincidenţe din cîte-au fost vreodată.

Polonia toată se colorase în alb, roşu şi negru

Cu patru ani în urmă puneam piciorul pentru prima dată în Varşovia şi după o săptămînă eram iremediabil îndrăgostită de un oraş care reuşise să se refacă din cenuşă (din păcate, cenuşa nu e aici o metaforă ieftină, ci realitatea capitalei poloneze, distrusă în proporţie de 80% la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial), un oraş în care rănile istoriei erau încă deschise şi lăsate la vedere şi unde aveam senzaţia că în orice familie există o poveste legată de Holocaust, de masacrul de la Katyñ, de Insurecţia din Varşovia sau de revoltele din ghetou. Polonia nu e o ţară veselă, exuberantă, nici în momentele ei cele mai bune – dar nici nu-mi trecuse prin cap, atunci cînd m-am mutat aici, că într-un timp atît de scurt voi ajunge să o văd într-unul din momentele ei cele mai negre. Ascultam comentariile jurnaliştilor din studio, vedeam cum în Varşovia lumea se strînge cu candele şi cu flori în faţa Palatului Regal şi-mi doream să nu fiu nevoită să mă întorc acolo, pe străzile triste şi cufundate în linişte, şi mă miram cum de lipsesc din dezbaterile de la televizor experţii, conspiraţioniştii, analiştii şi atotştiutorii. Pe fondul unei tragedii naţionale fără precedent – deşi Polonia a fost, poate, ţara europeană cu cea mai năpăstuită istorie în secolul 20 – nu auzeam decît că trebuie să fim solidari, să ne rugăm şi să ne amintim. Nu doar de victimele accidentului de la Smoleñsk, nu doar de Katyñ, ci de întreaga istorie a acestui popor care nu are voie să uite. Culoarea politică era ultimul lucru care conta. Polonia toată se colorase în alb, roşu şi negru.

„Polonia nu a pierit încă“

Prietenii mei polonezi nu au votat cu Kacyzñski. Nici eu n-aş fi făcut-o, dacă aş fi avut drept de vot acolo. Dar sîmbătă dimineaţa asta nu mai conta. Se întîmplase mai mult decît un accident în care muriseră aproape o sută dintre cei mai importanţi oameni din stat. Din pădurea de la Katyñ, umbrele trecutului veneau să ne amintească de o dramă care nu suportă comparaţie. Probabil multă lume a plîns pentru preşedintele Kacyzñski. Presupun că şi mai multă lume s-a cutremurat în faţă dimensiunii istorice a catastrofei. Eu, una, am plîns cu gîndul la Varşovia. Dar aveam încă de-atunci convingerea că aici, poate mai mult decît oriunde, se poate trece peste orice. Şi am înţeles de ce imnul Poloniei începe exact cu versul „Polonia nu a pierit încă“.

Copaci-altare pe marginea bulevardului

Sîmbătă seara eram toţi înapoi în barul din Katowice. Într-un fel, aveam nevoie să credem că lucrurile merg mai departe ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Dar seara aceea n-a semănat cu nici una dintre serile, de altfel foarte multe, pe care le petrecuserăm acolo în ultimii ani. Nu eram în acel loc ca să ne întîlnim cu prietenii noştri, ci ca să nu fim singuri.
De luni m-am întors în Varşovia. Şi la biroul meu de pe Krakowskie Przedmieœcie, strada devenită, cred, în ultimele zile, cea mai celebră din lume. Ştiam la ce să mă aştept pentru că văzusem mulţimea adunată în faţa Palatului Regal, văzusem trotuarele devenite altare pline de candele şi covoarele de flori. Băncile de marmură din care în acest an aniversar răsună muzica lui Chopin tăcuseră. Nu pentru că le oprise cineva mecanismele, ci pentru că nu se mai găsea cine să le apese butoanele. Nu se mai vorbea altfel decît în şoaptă şi, deşi cîteva mii de oameni umpluseră locul, peste stradă plutea o linişte albă. O linişte neagră. Dispăruseră afişele publicitare şi în locul lor, pe toţi stîlpii, de obicei coloraţi şi veseli, anunţînd ultimele spectacole şi party-uri, apăruseră afişe îndoliate cu fotografia cuplului prezidenţial şi lista victimelor accidentului. Copacii de pe marginea bulevardului se transformaseră în altare, după ce zona de la intrarea în Palat devenise neîncăpătoare pentru mulţimea de flori şi candele. Iar printre lumînări aprinse, printre flori, poze, desene şi steaguri, se vedeau simbolurile Insurecţiei din Varşovia şi steagul papal. Cu exact cinci ani în urmă, Polonia era în doliu după unul dintre cei mai respectaţi şi mai iubiţi polonezi ai tuturor timpurilor: Papa Ioan Paul al II-lea.

Solidaritatea poloneză

Ca să ajung la birou, trebuie să trec prin marea de oameni de pe Krakowskie Przedmieœcie. Luni m-am strecurat în spatele unei coloane de soldaţi în marş. A doua zi am mers pas la pas cu cercetaşii, eroii invizibili ai acestor zile. Copii de 12-13 ani, în uniforme, cu steagul polonez prins în piept, îşi fac loc printre miile de trecători şi aranjează, o dată la cîteva ore, lumînările şi florile. Seara, în drum spre casă, m-am intersectat cu cîteva mii de studenţi ai Universităţii din Varşovia, porniţi într-un marş al tăcerii şi al durerii împreună cu profesorii lor, cu rectorul şi ministrul Educaţiei. În a treia zi am trecut pe lîngă covorul de flori aşternut în calea cortegiului care o adusese acasă pe Maria Kaczyñska. Şi am ocolit coloana de oameni care se răsucea ca un şarpe în jurul columnei lui Zygmunt, în Oraşul Vechi. Mii de polonezi aşteptînd în linişte, sub o ploaie măruntă, să se apropie de Palat şi să aducă un ultim omagiu preşedintelui. Joi am plecat spre serviciu pe bicicletă. M-am strecurat printre aceiaşi mii de oameni, nemişcaţi în stradă de trei zile. Coada care trecea prin faţa biroului meu se întindea acum mult mai departe de Oraşul Vechi, iar aşteptarea dura chiar şi 13 ore. Prin ziare, oamenii erau sfătuiţi să-şi aducă scaune, mîncare şi apă de-acasă. La alimentara de pe bulevard, unde miroase veşnic a cîine ud, două doamne în halate albastre, care nu zîmbesc niciodată, fac neîntrerupt sandvişuri pentru cei de la coadă, care intră să-şi cumpere chifle şi şuncă feliată.

Steaguri şi lumînări

Chiar pe scările din faţa biroului, un puşti blond care nu pare să aibă mai mult de 4 ani, stă pe un scaun pliant cu un steag îndoliat în mînă şi cu un colţ de pîine în cealaltă. Ca şi pentru ceilalţi copii – şi-s foarte mulţi, majoritatea în excursie cu clasa, poartă veste reflectorizante şi merg ţinîndu-se de mînă – proporţiile acestei întîmplări vor deveni clare abia peste ani, cînd vor afla din manualele de istorie despre Katyn şi despre război. Pînă atunci însă vor fi fluturat, cel puţin o dată steagul alb-roşu. Lîngă clădirea în care se află biroul meu, un domn vinde steaguri şi lumînări. Am intrat în vorbă nu o dată în aceste zile încărcate de emoţie. Într-o zi mi-a spus că steagurile sînt pentru ei, polonezii, mai mult decît nişte însemne oficiale. Au strîns în ele onoarea, demnitatea şi întreaga memorie a poporului. Un popor care a trecut prin prea multe, mi-a explicat vînzătorul de steaguri, ca să aibă voie să uite. Vineri mi-a fost aproape imposibil să ajung la birou. Pînă acum o luam pe scurtătură, prin Piaţa Pilsudski, unde sîmbătă va avea loc ceremonia înainte de funeraliile de la Cracovia. Dar deja de vineri dimineaţă nu mai era loc să arunci un ac.

Lecţia poloneză

Prietenii mei polonezi cred că funeraliile la Wawel sînt o exagerare. Ştim că poate părea meschin, argumentează ei, dar într-o ţară în care regii şi eroii naţionali au ţinut poporul unit şi au dat dramelor istoriei un sens, transformîndu-le într-o adevărată naraţiune naţională, un accident aviatic, oricît de tragic, nu te transformă peste noapte în erou. Iar eu am învăţat de la ei că, oricît de mult ar conta tragismul, respectul şi suferinţa, ele nu vor fundamenta, cel puţin aici, mituri naţionale. Acum, Polonia îşi plînge morţii. Dar de mîine îşi va şterge lacrimile şi va merge mai departe. O specie de lalele crem vor purta numele fostei Prime Doamne, victimele accidentului de la Smoleñsk vor da numele mai multor străzi din cîteva oraşe, se prea poate ca Stadionul Naţional, aflat în construcţie pentru Euro 2012, să poarte numele preşedintelui Kaczyñski. Dar cînd lumînările din faţa Palatului se vor stinge şi mulţimea de pe Krakowskie Przedmieœcie se va risipi, aceste zile vor intra în istorie, iar Polonia va păşi şi mai dîrză înainte.

de: » Ruxandra ANA (Varşovia)