Suntem un popor de oi ?

de Stefan N. MAIER

(Material propus pentru publicare la data de: 28-03-2010)

Un om moare sub ochii nostri…

Teodor Mărieş moare sub ochii noştri şi nimeni nu face nimic. El moare ca urmare a unui prelungit protest prin greva foamei, reiniţiat pentru finalizarea cercetărilor privind evenimentele din Decembrie 1989. Adică pentru un adevăr care ne interesează pe toţi!

Este prima oară, de când am plecat din România pentru a mă stabili în cele din urmă în Statele Unite, că-mi pare rău că nu mă aflu la Bucureşti. Dacă aş fi acolo, aş începe prin a le vorbi membrilor Asociaţiei „21 Decembrie” şi a-i îndemna să manifeste în sprijinul acţiunii preşedintelui lor. De ce nu sunt ei în aceste zile în faţa clădirii Guvernului, pentru a-şi arăta în mod paşnic solidaritatea cu Mărieş?

Unde sunt zecile, sutele de asociaţii de revoluţionari, unde sunt cei care au obţinut certificate, avantaje, înlesniri? Unde sunt studenţii, tinerii presupuşi a reprezenta conştiinţa proaspătă a naţiunii, cei care sunt interesaţi în cel mai înalt grad ca foaia pe care îşi vor scrie propria istorie sa fie cât mai curată? Unde sunt toţi cei care s-au bucurat de căderea dictaturii dar au înţeles că unei dictaturi „pe faţă” i-a urmat o manipulare perfidă, prin care cei care au plănuit eliminarea ceauşeştilor au făcut-o strict pentru interesele proprii şi nu pentru cele ale poporului?

…iar noi intoarcem capul

Tăcere. Lumea are alte preocupări. Discută despre altceva. „Nebunia” lui Mărieş este de-a dreptul „supărătoare”. Cum de îşi permite el să creadă într-un revers al fatalităţii mioritice în care ciobanii ucigaşi sunt chemaţi în justiţie şi puşi să dea socoteală pentru crimele lor? Haideţi mai bine să-l convingem pe Mărieş să renunţe, decât să ne alăturăm lui – gandeşte poporul de oi.

Pentru că răspunsul la întrebarea din titlul articolului, dragii mei, este unul afirmativ. Suntem un popor de oi. Asemenea oilor, păstorite cu miile de câte doi-trei ciobani şi caţiva câini, suntem plimbaţi de colo-colo de la o pajişte la alta şi, in timp, tunşi de lână sau sacrificaţi, adesea sub privirile tâmpe ale semenilor noştri care asistă la moartea unuia sau altuia dintre ei ca la un fapt divers.

Chiar nu se poate face nimic?

Daca măcar atăta ar face românii: să nu-şi deschidă televizoarele timp de o ora într-o anumită zi, să spunem între 7 si 8 seara pe 30 martie, alocând acest timp unei discuţii despre Teodor Mărieş. Să încerce să înţeleagă gestul lui disperat de restabilire a adevărului istoric despre Decembrie 1989, să încerce să se întrebe dacă nu ar trebui să facă ei înşişi ceva pentru aducerea acestui adevăr la lumină. Dacă măcar ziariştii ar intra în grevă de subiecte, aşa cum mă consider eu de două luni încoace, refuzând să scriu despre alt subiect decât despre Teodor Mărieş!

Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş, Teodor Mărieş… aş umple o întreagă ediţie de ziar numai cu numele acestui om – nu pentru a-i ridica o statuie, deşi pentru curajul lui el are deja o statuie în mintea mea, ci pentru cauza lui, atât de dreaptă şi de necesară.

După zeci de ani de negare vehementa a crimelor împotriva evreilor din România a fost nevoie de o Comisie condusă de americanul de origine română, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, alcătuită în bună parte şi din oameni de ştiinţă care trăiesc în afara României, pentru a se reconstitui şi demonstra adevărul despre Holocaustul românesc. Mulţi neagă încă, sfidând legea, rezultatele publicate de Comisia Wiesel.

A fost nevoie de o Comisie condusă de un profesor american de origine română, Vladimir Tismăneanu, pentru a se face lumină în natura criminală a regimului comunist din România. Nu s-au produs legi în legătură cu rezultatele publicate de Comisia Tismăneanu şi sunt slabe speranţe că rezultatele ei vor deveni operaţionale pentru mulţi ani de acum încolo.

Avem oare nevoie să solicităm cetăţenia americană pentru Teodor Mărieş pentru ca, având această calitate de neapartenenţă la un popor de oi, gestul său să fie apreciat la justa lui valoare şi să se bucure de sprijinul popular care l-ar face să învingă rezistenţa structurilor inerte din România? Cât timp vor mai dicta în România cei care au denaturat istoria şi complicii lor?

Sunt şi eu tot o oaie

O disperare surdă mă încearcă în timp ce vă scriu aceste rânduri căci, din perspectiva acestei sentinţe, nu sunt nici eu altceva decăt tot o oaie. Altfel ar trebui să mă sui în primul avion şi să aterizez la Bucureşti cu o pancartă în mâini, pichetând Guvernul. Măcar pentru a nu mă mai simţi o biată ovină eu însumi. Nu din altruism, ci pentru salvarea propriei conştiinţe, la fel cum am protestat cu ani în urmă împotriva lui Ceauşescu, la fel cum i-am cerut fostului meu anchetator acum ceva vreme să se delimiteze de sistemul care îl omoară lent dar sigur pe Teodor Mărieş.

Suntem un popor de oi, dragi români. Un popor de laşi care îşi merită istoria de mâna a doua sau a treia pe care şi-o construieşte într-o ţară în care oamenii se amăgesc prin îndelungi behăituri naţionaliste că e ceva de capul lor. O fi, dar rar, individual şi nu între oile autohtone şi nu pe bază de behăituri naţionaliste.

Astfel, când cel puţin încă există pretextul numit Teodor Mărieş ca oamenii care mai au o conştiinţă să iasă în stradă şi să ceară adevărul despre lovitura de stat din Decembrie 1989, creîndu-se premisele împăcării românilor cu propria lor istorie, ei preferă totuşi să uite, să întoarcă indiferenţi capul şi să se lase în continuare conduşi de o mână de ciobani abili şi de o haită de câini. Să ne fie ruşine. Suntem un popor de oi şi ne merităm soarta.

Rămân, pe de altă parte, acelaşi etern optimist care a crezut că va fi urmat de cineva şi atunci când s-a împotrivit lui Ceauşescu: doar recunoscând că suntem un popor de oi avem şi o şansă de a deveni un popor de oameni. Altfel nici nu v-aş spune toate acestea!


1:
2:
3:
4:
5:

Ecouri (2) Arhiva (343) top 

Dumitru Stoian

Doamne,dumnezeule!Cata dreptate avetzi!Acum am venit din Ucraina,si sa stitzi ca si la ei e la fel.Am tot fost prin lumea a treia cu treburi si e chiar mai rau.N-ar trebui sa ne luam dupa relele altora,dar o facem.Vedem,constatam,ne revoltam chiar,dar doar la un pahar de vorba.Macar acum mai e cate un cuget,care trage un semnal de alarma,asa cum este articolul dvs.Dar noi,dvs.,colaboratorii dvs.si cei de un leat cu dvs. incet,incet ne ducem.Si ce vine dupa noi?Uitatzi-va numai ce circ se face cu aniversarea a nu stiu catzi ani dela infiitzare editurii Humanitas,in vreme ce la aniversarea a 92 de ani dela unirea Basarabiei,din totzi cei amintitzi de dvs.,ziaristi,intelectuali,daca au participat catziva.
Sentimentul de ,,oaie”il am,dar,poate ma autodisculp,ce naiba potzi face de unul singur?Dvs. va autoacuzatzi,dar aterizand [a Bucuresti cu o pancarda,catzi credetzi ca vi s-ar alatura?O fi defetism in ceeace spun,dar cred ca asta e crunta realitate:nu mai exista acel sentiment de solidaritate de a sari in ajutorul celui la ananghie.
Totusi ce e de facut in ajutorul d-lui Maries,petruca omul nu poate fi lasat la discretzia guvenantzilor.Ma intreb,un strigat de ajutor la cabinetele vestice,la multiplele organizatzii internatzionale,n-ar putea urni lucrurile din loc?Va propun sa lansatzi dvs. acest ,,Manifest” de solidaritate,sunt sigur vetzi obtzine mii de semnaturi de adeziune.Macar din partea cititorilor acestei publicatzii.
Asa sa va ajute Dumnezeu!


Revaru

IMPRESIONANT ARTICOL! am lacrimat si m-am simtit OAIE pana in adancul sufletului si rusinata ca nici n-am stiut ca d-nul Maries se afla in greva foamei pentru o cauza ata de dreapta…ma duce inima si gandul la Ilascu si la ce a insemnat el pentru miscarea basarabeana…si in aceasta saptamana a “patimilor” , ma intreb ce as putea eu sa fac ca “neamul meu” si eu, sa nu fim oi?