Cultura a fost duşmanul dintotdeauna al minţilor înţepenite. Ea a fost considerată ceva inutil, a fost privită ca moft al intelectualilor. Iar biblioteca, depozitar al cărţii şi loc al studiului, a avut parte de acelaşi dispreţ care uneori s-a transformat în reacţie violentă. Este cunoscută celebra replică a califului Omar care, în 642, la cucerirea Alexandriei, fiind întrebat ce se poate face cu biblioteca, a răspuns: “dacă biblioteca conţine învăţături care contravin Coranului, atunci ea este erezie, dacă susţine Coranul, atunci este inutilă”. Şi armata lui Amr ibn al ‘Aas a comis primul act de distrugere al unei biblioteci menţionat în istorie.

Dar lucrurile aveau să se repete după multe sute de ani. În timpul revoluţiei române din 1989, tributul de sînge plătit de români a fost dublat şi de unul cultural. Marea Bibliotecă Centrală Universitară, urmaşa Fundaţiunii Universitare Carol I înfiinţată în 1895, situată în centrul Bucureştiului, în piaţa de unde Nicolae Ceauşescu a fugit de furia revoluţionarilor în ziua de 22 decembrie 1989, a ars în întregime. Au ars 500 de mii de volume din care 12 mii de incunabule, cărţi rare şi documente originale, scrisori semnate de scriitori ca Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri şi Ion Ghica, ori manuscrisele romanelor scriitorului Mircea Eliade. A fost cel mai mare dezastru din istoria culturală a României.

Am discutat despre acele momente cu Mircea Regneală, actualul director al Bibliotecii, martor ocular la evenimente:

“Biblioteca a fost creată de Carol I să adopstească circa 200.000 de volume. Crescînd acest număr şi neavînd spaţii suficiente, noi am înghesuit în toate colţurile publicaţii pentru păstrare. Pe 21 s-a închis biblioteca pentru mitingul acela. Toţi securiştii au venit cu aparatură specială. Erau destul de jenaţi, aşa cum zicea fostul director, care a vorbit cu ei individual, şi spuneau că mitingul era inoportun. A urmat noaptea în care s-a tras şi au murit oameni. A doua zi de dimineaţă existau cordoane de miliţieni care nu te lăsau să treci, eu am spus că lucrez la bibliotecă şi m-au lăsat să trec. Şi am rămas 24 de ore aici, era un entuziasm extraordinar şi nu-ţi venea să pleci. Am văzut momentul în care s-a ridicat elicopterul cu Ceauşescu, am văzut cînd a pătruns mulţimea în CC. Seara a început să se tragă. Lumea s-a speriat, o parte au fugit în holul bibliotecii după care s-au mai potolit lucrurile. Deasupra Palatului Regal de vizavi există cîteva balcoane şi de-acolo se trăgea, dar nu cu gloanţe adevărate. Eu eram aici şi vă spun că se vedea numai gura de foc, erau gloanţe oarbe. Acoperişul bilbiotecii noastre este unul vălurit şi s-a spus că s-a tras de acolo. S-a spus apoi că aici s-ar fi pus napalm şi alte poveşti. A venit o trupă de soldaţi şi a început să tragă în aşa-zişii terorişti. Dar soldaţii trăgeau de data asta cu gloanţe adevărate şi cu trasoare. Asta a fost cauza pentru care biblioteca a luat foc. Avem aici două cupole: una spre piaţă, alta spre clădirea Ateneului. Întîi a luat loc cupola dinspre piaţă, împreună cu colegi de-ai mei, cu tineri şi cu pompieri am stins focul.”

Situaţia a fost una confuză, toată lumea era victimă a zvonurilor şi incertitudinii. Febrilitatea a ţinut loc adesea raţiunii limpezi în judecată:

“Şi-aşa am stat toată noaptea cînd, pe la 2 sau 3, a venit un căpitan de armată cu 30 de soldaţi care mi-a spus că se trage şi că aici sînt ascunşi terorişti. I-am spus că eu cunosc biblioteca asta în toate ungherele ei şi asta nu poate fi posibil. El a insistat. Cu soldaţii ăştia a intrat şi un grup de ţigani care au devastat biblioteca, au spart toate birourile şi au luat ce s-a nimerit. Eu i-am condus pe soldaţi prin bibliotecă şi n-au găsit nimic. Soldaţilor le tremurau armele, erau nişte copii. I-am spus căpitanului să lase 5-6 soldaţi aici şi eu m-am aşezat în locurile strategice. El a refuzat şi mi-a spus că avea ordin să controleze locul, era şi el destul de confuz. Intrase şi un puşti de 16 ani cu două arme la el, l-am întrebat ce era cu el şi mi-a răspuns că soldaţilor le era frică şi au lăsat armele. El le luase şi voia să tragă.”

Soarta Bibliotecii a fost pecetluită în a doua zi a libertăţii. Mircea Regneală:

“Pe 23 dimineaţă, focurile asupra bibliotecii au continuat. Se trăgea şi de la Athenee Palace şi de pe Palatul Regal. Sigur că în Comitetul Central nu s-a tras deloc, dacă erau terorişti ar fi tras în special acolo. Toată noaptea şi toată ziua ne-am luptat cu flăcările. Am încercat să mai ascundem cărţi. Dinspre Ateneu se trăgea de data asta cu gloanţe adevărate pentru că se auzea în tabla de pe acoperiş. Împreună cu tineri, muncitori alergam dintr-o parte în alta şi stingeam focurile care se iveau. Au venit şi nişte TAB-uri. Pe la ora 6 se înserase şi am vrut să mă duc acasă, eram nemîncat, aveam un copil mic şi soţia mea plîngea de frică să nu mor. În noaptea următoare, biblioteca a ars complet din cauză că soldaţii au tras cu trasoare şi biblioteca a ars ca o torţă. Erau flăcări imense, s-a filmat şi s-a dat în lumea întreagă. A ars totul, numai cîteva cărţi au mai rămas ca suveniruri tragice.”

De la dezastru, BCU s-a refăcut primid sprijin internaţional din partea instituţiilor sensibilizate de tragedia ei şi a reintrat în circuitul public în 2001. Ea a renăscut din propria cenuşă, asemenea păsării Phoniex, în acest caz nefiind vorba despre o simplă metaforă.
(Steliu Lambru)

Radio Romania International

http://www.rri.ro/art.shtml?lang=2&sec=40&art=28126