Şi-uite, măi nepoate !

Zice-se că odată, obosit de muncă Meşterul Manole şedea pe-o laviţă, colea lângă Mânăstirea neterminată şi se întreba amar: „Vine Ana cu mâncarea … ?” Dar Ana nu venea … Şi-uite aşa răbda de foame Meşterul Manole … Cât timp ? O zi, două, şapte, nouă … până când s-or făcut vreo cincizeci şi ceva de zilişoare bune.

Ana nu mai venea. Şi şti nepoate pentru ce ? Biata Anică pe drum se împiedica mereu de nişte amărâte de dosare ale ultimei Răscoale din istoria bietei noastre ţărişoare. Dosare ale unora împuşcaţi care-n cap … care-n gât … împuşcaţi cu sârg, ca la orice târg. Dosare de răniţi, reţinuţi, maltrataţi. Dosare de dispăruţi sau de eroi încă în viaţă.

Pierzându-şi răbdarea Manole, cu trupul şi mintea chinuite, porni în întâmpinarea Anei. Mare îi fu mirarea când, la o vreme de drum Meşterul Manole se poticni şi el – din sensul invers ! – se poticni de maldărul de dosare din praful drumului. Ucenicii săi se opriră miraţi. „Ce sunt astea Meştere ?! întrebară ei. Atunci, ca din pământ apăru un moşneag cu barba şi părul albe ca neaua şi-i spuse: „Manole, dacă vrei să ajingi la Ana, musai trebuie să citeşti ceasloavele astea sfinte !” Manole vru să purceadă la treabă, dar mai marii Ţării săriră în sus de furie: „Cum, cine-i Manole ăsta ?! Ce, vrea să afle secretul focului tăinuit de noi douăzeci de ani ?!” „Lăsaţi-l în pace ! se stropşi Vodă la dregători. Dacă Ana nu vine, Manole moare de foame ! Citeşte-le Manole ! Şi du povestea-n lume că poporul ăsta nu s-a omorât pe sine însuşi ! Românii nu s-au omorât între ei ca nebunii!”

Dregătorii făcură feţe-feţe.Manole zâmbi trist şi chinuit. „Meştere –spuseră ucenicii – dacă-i aşa poftim colea şi gustă din merindele noastre !” „Nu ! spuse Meşterul Manole hotărât. Eu mănânc numai din mâna Anei mele !

Atunci, măi nepoate, s-apucară ucenicii de treabă de încărcară ceasloavele în căruţe. „D-apoi cum ?! Am stat atât cu Meşterul şi acum să-l lăsăm?!” Şi mai cu poticneli, mai cu cârâieli, începură desluşirea.

Moşneagul cu chip de sfânt privea gânditor de pe marginea drumului. Ţesătorul Ursitei torcea fir de speranţă, fir de senin, fir drept de lumină. Pe măsură ce Manole muncea îndârjit, corul celor, ucişi nevinovaţi, răniţi şi mutilaţi se auzea tot mai aproape … Dar Ana nu venea încă … Dregătorii puneau capcane, palatele se cutremurau iar Mânăstirea lui Manole se dărâma încet-încet …

Chiar Manole, când vine Ana cu mâncarea … ?!

Şi-aşa nepoate ?!

– Dar, Manole mai există ?! …

– Da, nepoate … există şi azi: “Doru ne e frate şi adânc ne scurmă / Visul libertăţii ne e sgânt meleag!”

– Doru cine e ?

– Aa, un ardelean de-al nostru … Unu’ Mărieş.

CRISTI  PAŢURCĂ

27 septembrie 2009