1 noiembrie 2008 – revista “Idei in Dialog”

ORICIT de ridicol si donchisotesc ar putea suna in aceste vremuri, un lucru mi se pare dincolo de orice indoiala: ca este responsabilitatea mea sa subliniez, fara incetare, originea morala a oricarei politici autentice, sa accentuez insemnatatea valorilor si criteriilor morale in toate sferele vietii sociale, inclusiv economia, si sa lamuresc ca, daca noi nu ne straduim, in interiorul nostru, sa descoperim sau sa redescoperim si sa cultivam ceea ce eu numesc o „responsabilitate mai adinca“, atunci evolutia tarii noastre va fi, intr-adevar, pe un drum gresit.

Regasirea libertatii intr-o societate moralmente detracata a avut, in mod limpede, urmari inevitabile, pe care le-am fi putut, asadar, anticipa, dar care s-au dovedit mult mai grave decit orice previziune: ele s-au concretizat intr-o enorma, uluitoare explozie a oricarui viciu uman imaginabil. O vasta panoplie de tendinte umane indoielnice sau, cel putin, moralmente ambigue, incurajate discret de-a lungul anilor si, totodata, silite sa serveasca functionarii zilnice a sistemului totalitar, au fost brusc eliberate, ca si cum ar fi scapat din strinsoarea unei camasi de forta.

Regimul autoritar a impus o anumita ordine – daca o putem numi astfel – asupra acestor vicii (si, astfel, le-a „legitimat“ intr-un sens). Aceasta ordine a fost spulberata, dar o noua ordine care sa stavileasca si nu sa exploateze aceste vicii, o ordine intemeiata pe responsabilitatea acceptata liber fata de si pentru intregul societatii inca nu a fost edificata – si nici nu s-ar fi putut altfel, intrucit dezvoltarea si cultivarea unei atare ordini se numara in ani.

Astfel, sintem martorii unei situatii bizare: societatea s-a eliberat, e adevarat, insa, intr-un fel, se manifesta mai rau decit in timpul inrobirii sale. Criminalitatea a crescut rapid, iar acea scursura bine cunoscuta – ce se revarsa in momentele de rascruce istorica din subteranele psyche-ului colectiv – a inundat mass-media, mai ales presa senzationalista. Dar exista alte simptome, mai serioase si mai nocive: dihonie intre natiuni, suspiciune, rasism, chiar semne ale fascismului; politizarea, zelul neinfrinat si nechibzuit pentru interese complet particulare, ambitia nemasurata, fanatismul de orice fel, modalitati noi si nemaivazute de a jefui, aparitia diverselor retele mafiote; si o absenta covirsitoare a tolerantei, intelegerii, bunului-gust, moderatiei si ratiunii. A aparut si o noua aplecare pentru ideologii – ca si cum marxismul ar fi lasat in urma sa un imens vacuum nelinistitor ce trebuia inlocuit cu orice pret.

Este suficient sa privim scena noastra politica (a carei lipsa de civilitate este doar o rasfringere a unei crize mai generale a civilitatii). În lunile dinaintea alegerilor din iunie 1992, aproape fiecare activitate politica, inclusiv importante dezbateri legislative din Parlament, a avut loc in contextul campaniei electorale, marcata de o insatiabila foame de putere si tentatia de a cuceri simpatia unui electorat buimacit prin tot soiul de nonsensuri sclipitor ambalate. Acuzatiile reciproce, denunturile si calomniile intre adversarii politici nu au nici o limita. Un politician va demola munca altuia doar fiindca cei doi apartin unor partide politice diferite. Consideratiile partizane cistiga teren in dauna incercarilor pragmatice de a gasi solutii rezonabile si utile. În presa, analiza este data deoparte de invective. A sprijini guvernul pentru o cauza buna este realmente rusinos; a-l cotonogi, pe de alta parte, este demn de toata lauda. A sfirteca politicienii care isi declara sprijinul pentru un alt grup politic este de la sine inteles. Oricine poate acuza pe oricine de intrigi sau incompetenta, sau de a fi avut un trecut maculat sau intentii necurate.

Demagogia este la ordinea zilei, si chiar chestiuni importante, precum dorinta fireasca a unui popor pentru autonomie, sint instrumentate in jocurile puterii, iar adversarii se intrec in a minti opinia publica. Numerosi membri ai elitei de partid, asa-numita nomenklatura, care, pina de curind, fluturau steagurile inselatoare ale justitiei sociale si ale clasei muncitoare, si-au aruncat mastile si, peste noapte, au devenit fatis speculanti si hoti. Multi dintre temutii comunisti de odinioara sint acum capitalisti fara scrupule, rizind fara rusine in fata aceluiasi muncitor ale carui interese pretindeau, nu demult, ca le apara.

Cetatenii sint din ce in ce mai dezgustati, iar dezgustul lor se indreapta, e de inteles, impotriva guvernului democratic pe care ei insisi l-au ales. Exploatind conjunctura, unele personaje cu un trecut suspect au ademenit gratiile cetateanului cu idei precum urgenta de a arunca intregul guvern in riul Vltava.

Si totusi, daca o mina de prieteni si eu insumi am rezistat spunind adevarul despre totalitarismul comunist in vreme ce ne inconjura un ocean de apatie, nu am nici un motiv sa nu rezist in continuare si sa vorbesc ad nauseam, in ciuda unor zimbete condescendente, despre responsabilitate si moralitate in fata actualului marasm social. Nu exista nici un motiv sa credem ca aceasta infruntare este o cauza pierduta. Singura cauza pierduta este aceea de la care dezertam inainte de lupta.

Am fost incredintat deseori ca un urias potential de bunavointa inca dormiteaza in societatea noastra. Doar ca el este incoerent, inabusit, confuz, paralizat si dezorientat – ca si cum nu ar sti pe ce sa se sprijine, de unde sa inceapa, unde si cum sa gaseasca modalitatile potrivite de a se exprima.

În atare circumstante, este datoria politicienilor de a trezi acest potential toropit, sa ii ofere o directie si sa ii inlesneasca revenirea, sa ii permita prezenta si sa il stimuleze, sau pur si simplu sa insufle speranta. Se spune ca o natiune se alege cu politicienii pe care ii merita. Într-un fel, e adevarat: politicienii sint, de buna seama, o oglinda a societatii lor si, intr-un sens, intruparea potentialului ei. În acelasi timp, paradoxal, si reversul este adevarat: societatea este si ea o oglinda a politicienilor. Depinde in mare masura de politicieni ce forte sociale aleg sa elibereze si ce forte sint suprimate, daca ei se sprijina pe eul nostru launtric mai bun sau pe cel rau. Regimul anterior a mobilizat sistematic cele mai rele tare umane: egoismul, invidia si ura. Acel regim nu a fost numai ceea ce meritam; el a fost de asemenea responsabil pentru ceea ce am devenit. Oamenii politici poarta, asadar, o mai mare responsabilitate pentru conditia morala a societatii si este de datoria lor sa caute ce e mai bun in acea societate, sa il dezvolte si intareasca.

În aceasta ordine de idei, chiar si acei politicieni care ma irita prin malitia si vidul lor de perspectiva nu sint, in cea mai mare parte a lor, rau-intentionati. Le lipseste, mai degraba, experienta, astfel ca pot ceda usor in fata intereselor private si a manipularii de catre tendinte semnificative si obiceiuri dominante; adesea ei sint pur si simplu capturati, fara voie, in virtejul politicii rele, din care nu se pot elibera de teama riscurilor asociate.

Unii spun ca sint un visator naiv care incearca intruna sa imbine cele ce nu se imbina: politica si morala. Cunosc bine refrenul; l-am auzit tot timpul. În anii ’80, un filosof ceh care traia in California a publicat, intr-o serie de articole, o critica devastatoare a „politicii antipolitice“ adoptate de Charta ’77 – si, indeosebi, a felului in care am explicat ideea in eseurile mele. Prins in capcana propriilor erori marxiste, el credea ca stiinta ii pune la indemina intreaga istorie a lumii, dat fiind statutul sau de cercetator. Lumea era, in opinia lui, o istorie a revolutiilor violente si a luptei vicioase pentru putere. Ideea ca lumea ar putea fi schimbata realmente prin forta adevarului, puterea cuvintului adevarat si taria spiritului liber, prin constiinta si responsabilitate – fara arme, fara patima puterii, fara sforariile politice – era relativ departe de orizontul intelegerii sale. Daca prin decenta intelegi doar o „suprastructura“ a fortelor de productie, atunci niciodata nu vei putea intelege puterea politica in termenii decentei.

Fiindca doctrina sa il invatase ca burghezia nu va ceda de bunavoie rolul ei conducator, si ca trebuie aruncata la lada de gunoi a istoriei printr-o revolutie violenta, acest filosof a presupus ca nu exista o alta modalitate de a sfirsi cu guvernul comunist. Totusi s-a dovedit ca este posibil. Nu numai atit, dar s-a dovedit ca era singurul fel posibil. Mai mult, era si singurul mod cu sens, intrucit violenta, asa cum stim, stirneste mai departe violenta. Astfel se explica de ce revolutiile degenereaza in dictaturi care isi devoreaza tinerii, dau nastere unor noi revolutionari care se pregatesc pentru alte violente, fara sa inteleaga ca ei isi sapa singuri groapa si astfel societatea se afunda in cercul fatal al revolutiilor si contrarevolutiilor.

Comunismul a fost invins de viata, de gindire, de demnitatea umana. Istoria noastra recenta a confirmat ca profesorul ceh-californian s-a inselat. De asemenea, cei care sustin in continuare ca politica este, in principal, manipularea puterii si a opiniei publice, si ca moralitatea nu- si are locul aici, se insala deopotriva. Intriga politica nu inseamna a face intr-adevar politica, iar paravanul vremelnic al politicii superficiale nu asigura succesul pe termen lung. Cineva poate ajunge usor primministru prin uneltiri, insa e doar o reusita personala; lumea nu poate fi schimbata in bine in acest mod.

În ce ma priveste, las intriga politica pe seama altora; nu voi rivaliza cu ei – sau, in mod cert, nu cu armele lor. Politica autentica – politica demna de acest nume si singura careia ii pot fi loial – este pur si simplu o modalitate de a-i sluji pe cei din jur: slujind comunitatea si pe cei care vor veni dupa noi. Radacinile ei cele mai adinci sint morale, intrucit este o responsabilitate, exprimata prin actiune fata de si pentru intreg, o responsabilitate care se defineste in felul acesta – o responsabilitate „mai adinca“ –, fiindca are o intemeiere metafizica: cu alte cuvinte, ea se origineaza in certitudinea, constienta sau nu, ca moartea noastra nu inseamna sfirsitul, deoarece fiecare lucru este pentru totdeauna consemnat si evaluat in alta parte, undeva „deasupra noastra“, in ceea ce am numit „memoria Fiintei“: un aspect integral al ordinii secrete a cosmosului, al naturii, al vietii, pe care credinciosii il numesc Dumnezeu si a carui judecata se intinde asupra a orice. Constiinta autentica si responsabilitatea autentica sint intotdeauna, in ultima instanta, explicabile numai ca expresie a asumarii tacute ca sintem vegheati „de sus“, ca toate lucrurile sint vizibile, ca nimic nu este uitat si ca timpul pamintesc nu are nici o putere sa inlature crudele dezamagiri ale esecului pamintesc: spiritul nostru stie ca nu este singura entitate in cunostinta de aceste esecuri.

Ce pot face nu numai pentru a ramine loial acestei conceptii despre politica, ci si pentru a incerca sa o aduc la implinire, macar partial, in calitate de presedinte? (În definitiv, este de neconceput sa separi cele doua lucruri. Daca nu as incerca sa imi concretizez ideile, intrevad doua urmari: fie, intr-un final, as fi inlocuit din functie, fie as deveni un excentric tolerat, declamind in fata unei audiente nepasatoare – nu numai o optiune mai putin demna, ci si una profund necinstita, intrucit ar semnifica o alta forma de demisie, atit a mea, cit si a idealurilor mele.)

Ca si in ale privinte, e indicat sa incep cu propria persoana: in toate imprejurarile incearca sa fii decent, drept, tolerant, intelegator si, in acelasi timp, sa rezisti coruptiei si deziluziilor. Cu alte cuvinte, trebuie sa fac tot ce imi sta in putinta pentru a actiona in armonie cu constiinta mea si eul meu launtric mai bun. De pilda, sint adesea sfatuit sa fiu mai „tactic“, sa nu spun totul dintru inceput, sa disimulez delicat, sa nu imi fie teama sa curtez pe cineva mai mult decit imi sta in fire, sau sa ma distantez de cineva impotriva dorintei mele. Sint indemnat de asemenea, pentru a avea mai multa autoritate, sa subscriu ambitiei cuiva pentru putere, sa flatez doar spre a fi placut, sa resping o persoana impotriva propriilor convingeri, din cauza ca nu se bucura de simpatia altora.

De asemenea, aud tot timpul si alt tip de sfat: ar trebui sa fiu mai dur, mai hotarit, mai autoritar. În numele unei cauze bune, nu ar trebui sa evit sa dau uneori cu pumnul in masa, sa vociferez, sa stirnesc putina teama si incordare. Totusi, daca ar fi sa-mi ramin consecvent mie insumi si viziunii mele asupra politicii, nu ar trebui sa dau ascultare unor astfel de sfaturi, nu numai in interesul propriei mele sanatati mintale (care ar putea trece drept o dorinta privata, egoista), ci in primul rind pentru ceea ce ma preocupa in cel mai inalt grad: simplul fapt ca directetea nu poate fi niciodata impusa prin ocolisuri, adevarul prin minciuni ori spiritul democratic prin directive autoritare. Desigur, nu stiu daca directetea, adevarul sau spiritul democratic vor avea cistig de cauza. Dar stiu cum nu as putea reusi – anume, alegind mijloacele ce contrazic scopul. Asa cum stim din istorie, nu este o mai buna cale de a elimina chiar scopurile dorite. Cu alte cuvinte, exista un singur mod, cu sorti de reusita, de a aspira la decenta, ratiune, responsabilitate, sinceritate, civilitate si toleranta – si acest mod este actiunea decenta, rationala, responsabila, sincera, civilizata si toleranta. Îmi dau seama ca, in politica cotidiana, acesta nu este vazut drept cel mai practic mod de conduita. Dar am un avantaj: intre defectele mele se intimpla ca unul sa lipseasca: obsesia sau patima pentru putere. Lipsit de aceasta povara, sint in mod esential mai liber decit cei care se leaga de puterea sau pozitia lor, iar acest lucru imi ingaduie privilegiul de a ma purta netactic. (S.B.) Singurul drum inainte il vad in acea jonctiune veche, familiara: „a trai in adevar“.

Dar cum se face acest lucru, practic vorbind, in pozitia de presedinte? Întrevad trei posibilitati principale. Prima posibilitate: Sint nevoit sa repet raspicat si fara echivoc anumite lucruri. Nu imi place sa ma repet, dar in acest caz e de neevitat. În aparitiile mele publice, simt ca trebuie sa subliniez si sa explic dimensiunea morala a intregii vieti sociale, sa accentuez ca moralitatea se regaseste, de fapt, pretutindeni. Si e adevarat: ori de cite ori intimpin o problema in munca mea si incerc sa ii dau de capat, descopar intotdeauna un substrat moral, fie ca e vorba de apatie, neasumarea unei erori sau a unei vini personale, incremenirea in anumite pozitii pentru avantajele asociate, invidie, suficienta oarba sau orice altceva.

Este imperativ, cred, sa reanimam bunavointa ce dormiteaza in oameni. Oamenii trebuie sa auda ca are sens sa se comporte decent sau sa-i ajute pe ceilalti, sa ordoneze interesele comune deasupra celor personale, sa respecte regulile elementare de coexistenta umana. Ei resimt nevoia de a li spune in mod public aceste lucruri. Ei doresc sa stie daca cei „de sus“ sint de partea lor. Ei se simt astfel intariti, confirmati, plini de speranta. Nimic nu lipseste mai mult bunei-credinte decit recunoasterea si cultivarea. De aceea, pentru a se dezvolta si pentru a avea un impact, buna-credinta trebuie sa auda ca nu este subiectul deriziunii.

Adesea, ascultatorii obisnuiti ai discutiilor mele de la radio catre natiune, „Conversatii de la Lány“, cer sa auda ceea ce s-ar numi reflectii „filosofice“ sau „etice“. Uneori omit aceste subiecte de teama sa nu ma repet, insa oamenii le solicita mereu. Nu incerc sa ofer oamenilor sfaturi practice despre cum sa se raporteze la raul din jurul lor, nu as putea nici daca as vrea: si totusi oamenii doresc sa auda ca decenta si curajul au sens, ca lupta impotriva afacerilor murdare comporta anumite riscuri. Ei doresc sa stie ca nu sint stingheri, uitati, clasati.

A doua posibilitate: Pot incerca sa creez in jurul meu, in asa-numita lume a politicii inalte, un mediu pozitiv, un mediu al generozitatii, tolerantei, transparentei, deschiderii si un gen de convivialitate elementara si incredere reciproca. În aceasta sfera sint departe de a fi factorul decisiv. Dar pot avea o influenta psihologica. A treia posibilitate: Exista o arie semnificativa in care pot avea o influenta politica directa din pozitia de presedinte. Sint nevoit sa iau anumite decizii politice. Astfel, pot si trebuie sa concretizez conceptia mea despre politica, sa inserez in ea idealurile mele politice, nazuinta mea pentru dreptate, decenta si civilitate, ideea mea despre ceea ce, date fiind scopurile de fata, voi numi „statul moral“. Daca am sau nu succes, altii sint chemati sa judece, dar rezultatele vor fi intotdeauna inegale, de vreme ce sint o fiinta umana failibila, ca oricine altcineva.

Jurnalistii si, indeosebi, cores pondent ii straini ma intreaba deseori cum pot fi transpuse in realitate ideea de „a trai in adevar“, ideea „politicii antipolitice“ sau ideea politicii subordonate constiintei. Ei vor sa afle daca, aflindu-ma in aceasta pozitie inalta, nu am fost fortat sa revizuiesc ceea ce am scris in trecut ca critic independent al politicienilor si politicii. Nu cumva am fost constrins sa retez, ca ex-disident, asteptarile mele de la politica, prin care ei inteleg criteriile derivate din „experienta disidentei“, prin urmare atit de putin aplicabile in afara acelei sfere?

În al doilea mandat de presedinte, intr-o tara coplesita de probleme pe care presedintii democratiilor stabile nu si le-au inchipuit vreodata, poate nu voi fi crezut de toata lumea, dar pot afirma cu mina pe inima ca nu am fost obligat sa ma dezic de nimic din ceea ce am scris anterior sau sa imi modific gindurile. Poate parea incredibil, dar asa stau lucrurile: nu numai ca nu am fost nevoit sa imi schimb ideile, dar opiniile mele au fost adeverite.

În ciuda tensiunii politice zilnice, sint deplin incredintat ca politica nu este in mod esential o afacere josnica: iar in masura in care e, doar oamenii josnici sint responsabili pentru acest lucru. Pot concede ca politica, mai mult decit alte activitati umane, poate tenta cu practici josnice si ca, prin urmare, impune oamenilor o alta masura a probitatii. Dar pur si simplu nu este adevarat ca un politician trebuie sa minta sau sa se dedea intrigilor. E un nonsens categoric, diseminat de oamenii care, din varii motive, doresc sa-i demoralizeze pe cei care vor sa se implice in problemele publice.

Desigur, in politica, la fel ca peste tot in viata, este imposibil si absurd sa spui orice, dintr-o data, si chiar oricui. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa minti. Nu ai nevoie decit de tact, de instincte potrivite si bun-gust. O experienta surprinzatoare a „politicii la nivel inalt“ este urmatoarea: am descoperit ca bunul-gust este mai util decit o diploma post-universitara in stiinta politica. În cel mai inalt grad, este o chestiune de eticheta: a sti cit de mult sa vorbesti, cind sa incepi si cind sa termini; cum sa spui politicos un lucru pe care omologul tau nu ar agrea sa il auda; cum sa spui, intotdeauna, ce este cel mai relevant la un anumit moment, si sa nu vorbesti despre ceea ce este lipsit de importanta sau irelevant; cum sa aperi o pozitie fara a ofensa; cum sa creezi acel gen de atmosfera amicala pentru a inlesni negocierile complexe; cum sa intretii o conversatie, evitind atit intruziunea, cit si tonul distant; cum sa echilibrezi subiectele politice serioase cu altele mai usoare, mai confortabile; cum se programeaza calatoriile oficiale in mod cumpanit, inclusiv sa stii cind nu este potrivit sa mergi undeva, cind sa fii deschis si cind retinut, si in ce masura.

Dar mai mult decit atit, „politica la nivel inalt“ inseamna sa ai un anume instinct al vremurilor, al atmosferei, al firii oamenilor, al naturii temerilor lor, al felului in care vad lumea – lucruri care, de asemenea, pot fi mai utile decit toate sondajele sociologice. Studiile in stiinta politica, drept, economie, istorie si cultura sint o resursa nepretuita pentru orice om politic, insa am fost convins, in nenumarate rinduri, ca alte insusiri sint mai importante. Calitati precum empatia pentru cei din jur, deprinderea de a discuta cu ceilalti, intuitia, capacitatea de a intelege repede nu numai problemele, ci si firea umana, usurinta de a stabili legaturi, un simt al moderatiei: toate acestea sint mai importante in politica. Nu vreau sa spun, Doamne fereste!, ca eu insumi sint inzestrat cu toate aceste calitati; citusi de putin! Sint doar observatiile mele.

În concluzie: daca intentiile bune se intilnesc cu bunul-gust, nu numai ca vei corespunde standardelor politicii, ci esti sortit politicii. Daca esti modest si nu tinjesti morbid dupa putere, locul tau este categoric aici. Conditia sine qua non a unui politician nu este abilitatea de a disimula; nu e nevoie decit sa fie receptiv si sa stie cind, ce, cui si cum sa spuna lucrurile pe care le are de spus. Nu este adevarat ca un om cu principii nu-si are locul in politica; este suficient ca el sa caute sa-si implineasca principiile sale cu rabdare si chibzuinta, cu simtul masurii si intelegerea celorlalti. Nu este adevarat ca doar cinicul indiferent, arogantul, nerusinatul si meschinul pot avea succes in politica; astfel de persoane, e drept, sint minate spre politica, dar, in final, bunacuviinta si bunul-gust intotdeauna vor atirna mai greu.

Experienta si observatiile mele confirma ca politica inteleasa drept practica a moralitatii este posibila. Nu neg, insa, ca acest drum este usor de urmat. Nici nu am pretins vreodata. Dintre idealurile mele politice, ar trebui sa fie suficient de limpede ca ceea as dori sa accentuez, in orice mod posibil, in practica mea politica este cultura. Cultura in cel mai larg sens al termenului, acoperind tot ceea ce ar putea fi numit cultura vietii cotidiene – sau „civilitatea“ –, pina la ceea ce numim cultura inalta, inclusiv artele si stiinta.

Nu as dori sa se inteleaga ca statul ar trebui sa stipendieze masiv cultura ca un domeniu special al straduintelor umane, si nici nu impartasesc in vreun fel temerea indignata a multor artisti ca perioada prin care trecem acum va ruina cultura si, in cele din urma, o va distruge. Cei mai multi dintre artistii nostri, fara voia lor, s-au obisnuit cu generozitatea nesfirsita a statului socialist. El a finantat mai multe institutii si birouri culturale, fara a tine seama daca un film costa un milion sau zece milioane de coroane, sau daca cineva il va vedea vreodata. Era nesemnificativ citi actori in plus erau pe statele de plata ale teatrelor; esential era ca fiecare avea un loc unde tragea spuza pe turta sa. Statul comunist stia, mai bine decit filosoful ceh-californian, unde se afla cea mai mare amenintare: in planul intelectului si al spiritului. Stia cine trebuie domesticit prin marinimia irationala. Ca statul, incetul cu incetul, a esuat in planul sau este o alta chestiune, care doar confirma cita indreptatire avea nelinistea sa; deoarece, in pofida tuturor peschesurilor, premiilor si distinctiilor oferite, artistii au fost printre primii revoltati.

Lamentatia nostalgica a artistilor care rememoreaza gales „securitatea lor sociala“ sub socialism nu ma misca deloc. Cultura trebuie, cel putin partial, sa invete cum sa-si croiasca propriul drum. Ea ar trebui sa fie finantata prin reduceri fiscale, prin fundatii, fonduri de dezvoltare si altele asemenea – care, altminteri, sint si instrumentele care ii asigura cel mai bine pluralitatea si libertatea. Cu cit mai variate sursele finantarii pentru arte si stiinte, cu atit mai mari vor fi diversitatea si competitia in arte si cercetarea academica. Statul ar trebui sa sprijine – intr-un mod rational, deschis criticii si bine cumpanit –toate acele aspecte ale culturii care sint fundamentale pentru identitatea noastra nationala si traditiile civilitatii tarii noastre si care nu pot fi conservate numai prin mecanismele economiei de piata. Ma gindesc la siturile de patrimoniu (nu poate exista un hotel in fiecare castel (ori chateau) pentru a-si plati intretinerea, nici nu putem astepta ca vechea aristocratie sa se intoarca si sa le plateasca intretinerea doar pentru ca tin la onoarea familiei), la biblioteci, muzee, arhive publice si institutii similare, care sint astazi intr-o deplorabila paragina (ca si cum vechiul „regim al uitarii“ a tinut deliberat sa distruga aceste importante marturii ale trecutului nostru). De asemenea, este dificil sa ne imaginam ca Biserica, sau bisericile, vor avea intr-un viitor apropiat mijloacele sa restaureze toate capelele, catedralele, manastirile si cladirile ecleziastice, in ruina dupa patruzeci de ani de comunism. Ele fac parte din bogatia culturala a intregii tari, nu sint numai mindria Bisericii.

Mentionez toate aceste lucruri ca un fel de introducere, pentru a fi cit mai riguros. Însa altceva vreau sa subliniez. Cred ca e coplesitor de important sa ne preocupam de cultura nu numai ca referinta a activitatilor umane, ci in sensul cel mai larg: „cultura atotcuprinzatoare“, altfel spus nivelul general al manierelor publice. Prin asta inteleg in primul rind natura relatiilor care exista intre oameni: intre cel puternic si cel slab, intre cel sanatos si cel bolnav, intre tinar si batrin, adult si copil, om de afaceri si client, barbat si femeie, profesor si student, ofiter si soldat, politist si cetatean, si asa mai departe.

Mai mult, ma gindesc si la relatiile oamenilor cu natura, cu animalele, cu atmosfera, mediul, orasele, parcurile si caminele lor – toata cultura locuintei si arhitecturii, a alimentatiei publice, a marilor afaceri si micilor pravalii; cultura muncii si a relaxarii; cultura modei, a conduitei si a distractiei. Si nu numai atit: toate acestea ar fi greu de imaginat fara o cultura juridica, politica si administrativa, fara cultura relatiilor dintre stat si cetatean. Înainte de razboi, in toate aceste deprinderi si preocupari, noi eram in rind cu democratiile prospere occidentale din acea vreme, poate chiar mai bine. Pentru a evalua situatia noastra din prezent este suficient sa pasim in Europa de Vest. Stiu ca acest declin catastrofic al nivelului cultural general, al nivelului manierelor publice are legatura cu declinul economiei si chiar este preponderent o consecinta directa a acestuia. Totusi imi da fiori mai mult decit declinul economic. Este mult mai vizibil; te afecteaza mult mai „fizic“, sa spun asa. Mi-e usor sa imi imaginez ca, in calitate de cetatean, m-ar supara mai mult daca bistroul la care merg ar fi un loc unde clientii scuipa pe podea sau angajatii se poarta grobian cu mine decit daca nu mi-as mai permite sa merg zilnic acolo si sa comand cea mai scumpa mincare din meniu. De asemenea, m-ar supara mai putin daca nu as putea sa imi permit o casa spatioasa decit daca nu as vedea case frumoase pretutindeni.

Poate ca in termenii acestia e mai limpede ce vreau sa spun: oricit de important ar fi ca economia noastra sa-si revina, aceasta nu e singura misiune ce ne revine. Nu este mai putin important sa facem tot ce este posibil pentru a imbunatati nivelul cultural general al vietii cotidiene. Pe masura ce economia va creste, lucrul acesta se va intimpla oricum. Dar nu trebuie sa ne incredem doar in asta. E imperativ sa initiem un program cuprinzator pentru a creste standardele culturii generale. Si nu e deloc adevarat ca trebuie sa asteptam pina cind avutia ne va permite acest lucru; putem incepe imediat, fara o letcaie in buzunare. Nimeni nu ma poate convinge ca o asistenta mai bine platita se va purta mai grijuliu cu un pacient, ca doar o casa costisitoare poate fi placuta, sau ca doar un intreprinzator instarit poate fi amabil cu clientii sai si poate prezenta magazinul sau intr-un fel atractiv, sau ca doar un fermier prosper se poate ingriji bine de animalele sale. As merge mai departe spunind ca, in multe privinte, imbunatatind civilitatea vietii cotidiene putem grabi cresterea economica – de la cultura cererii si ofertei, a comertului si a initiativei private pina la cultura valorilor si a stilurilor de viata.

Vreau sa fac tot ce imi sta in putinta pentru a contribui, in propriul meu fel, la un program de insufletire a nivelului general al civilitatii, sau cel putin sa fac tot ce sta in puterea mea pentru a-mi exprima implicarea personala intr-o astfel de insufletire, indiferent daca din pozitia de presedinte sau nu. Consider ca este parte constitutiva si urmarea logica a viziunii mele despre politica drept practica a moralitatii si aplicarea notiunii de „responsabilitate mai adinca“. În definitiv, oare exista un alt lucru de care cetatenii – si cu atit mai mult politicienii – sa fie mai preocupati decit, in ultima instanta, de dorinta lor de a incerca sa-si transforme viata in ceva mai placut, mai interesant, mai variat si mai usor de suportat? Daca discut aici despre programul meu politic – sau, mai exact, civil –, despre viziunea politica, valorica si ideatica fata de care ma simt angajat, asta nu inseamna ca nadajduiesc, naiv, ca aceasta straduinta se va sfirsi intr-o buna zi. Raiul pe pamint, in care fiecare iubeste pe toata lumea si va fi vrednic, civilizat si virtuos, in care pamintul rodeste si totul este roz si usor, conlucrind armonios spre multumirea lui Dumnezeu: asa ceva nu va exista. Dimpotriva, lumea a avut cele mai cumplite experiente cu ginditorii utopici care au fagaduit toate aceste lucruri. Raul va ramine cu noi, nimeni nu va stirpi vreodata suferinta omeneasca, scena politica va atrage intotdeauna aventurieri iresponsabili, plini de ambitie si escroci. Iar oamenii vor distruge in continuare planeta. În aceasta privinta nu am nici o iluzie.

Nici eu, nici altcineva nu va cistiga aceasta infruntare odata pentru totdeauna. În cel mai bun caz putem cistiga, insa nu e nimic cert, citeva batalii. Cred in continuare ca are sens sa ducem consecvent aceasta infruntare. Secole intregi ea nu s-a intrerupt si, nadajduim, va tine alte secole. Trebuie sa actionam din principiu: pentru ca asa trebuie sa facem. Sau, altfel spus, fiindca Dumnezeu vrea astfel. Este o lupta eterna, nesfirsita, purtata nu doar de oamenii buni (printre care ma numar si eu, mai mult sau mai putin) impotriva oamenilor rai, de catre oamenii de onoare impotriva oamenilor lipsiti de onoare, de catre oameni care se gindesc la lume si eternitate impotriva oamenilor care se gindesc doar la ei insisi si la imediat. Ea are loc in interiorul fiecarui om. Este ceea ce defineste persoana, ceea ce face viata sa fie viata. Asadar, oricine afirma ca sint un visator care isi imagineaza sa preschimbe infernul in paradis se insala. Am putine iluzii. Dar resimt o responsabilitate de a ma angaja fata de idealurile pe care le consider bune si drepte. Nu stiu daca voi fi in stare sa schimb sau nu in bine anumite lucruri. Ambele rezultate sint posibile. Însa exista o singura idee la care nu voi renunta vreodata: aceea ca ar fi lipsit de sens sa te straduiesti pentru o cauza buna.

Reconstruim tara noastra din nou. Mi-a fost sortita o pozitie in care am o influenta mai mare asupra acestui proces decit cei mai multi concetateni. Se cuvine, asadar, sa expun ideile mele despre ce fel de tara ar trebui sa fie si sa articulez viziunea care ma calauzeste – sau, mai degraba, viziunea care decurge firesc din propria mea intelegere a politicii.

Ne dorim cu totii un stat fundamentat pe domnia legii, democratic (avind un sistem politic pluralist), pasnic si cu o economie de piata prospera. Unii insista ca acest stat s-ar cuveni, de asemenea, sa fie socialmente drept. Altii percep in aceasta sintagma o remanenta a socialismului si argumenteaza impotriva. Ei se opun notiunii de „dreptate sociala“ ca fiind vaga, si afirma ca ea nu semnifica nimic, iar o economie de piata functionala nu poate garanta vreodata dreptatea sociala autentica. Ei subliniaza ca oamenii sint, si intotdeauna vor fi, intr-un mod inegal inzestrati cu talent, harnicie si, nu in ultimul rind, noroc. În mod evident, dreptatea sociala in sensul de egalitate sociala este ceva pe care sistemul de piata nu poate sa il asigure, prin insasi natura sa. Si mai mult, a constringe economia de piata sa faca astfel ar fi profund imoral. (Experienta socialismului ne-a oferit destule exemple de ce lucrurile stau astfel.)

Totusi nu inteleg de ce un stat democratic, apelind la parlament si la constructia bugetara, nu poate aspira la o anume echitate, de pilda, in domeniul politicilor ce privesc pensiile sau sistemul fiscal, sprijinul pentru someri, salariile functionarilor publici, asistenta pentru batrinii care traiesc singuri, pentru oamenii cu probleme de sanatate sau pentru cei care, din diverse motive, se afla la marginea societatii. Fiecare stat civilizat incearca, cu strategii si rezultate diferite, sa gaseasca politici rezonabile in aceste domenii si nici cei mai pasionati avocati ai economiei de piata nu au nimic impotriva, principial vorbind. La urma urmei, nu este un conflict al ideilor, ci mai degraba al terminologiei.

Repet aceste idei fundamentale, evidente prin sine si mai curind generale, din dorinta de a fi complet si riguros. Însa as dori sa spun mai mult despre alte aspecte ale statului care sint mai putin manifeste si, cu certitudine, sint discutate mult mai putin, desi nu mai putin importante – pentru ca ele consfintesc si sint preconditia a tot ce este privit ca evident prin sine.

Sint incredintat ca nu vom edifica un stat democratic fundamentat pe domnia legii daca nu construim in acelasi timp un stat care este – indiferent de cit de putin stiintific suna acest lucru pentru un teoretician al politicului – uman, moral, intelectual, spiritual si cultural. Cele mai bune legi si cel mai bine concepute mecanisme nu vor garanta prin ele insele legalitatea, libertatea sau drepturile omului – altfel spus, finalitatea in vederea careia au fost constituite – daca ele nu sint intemeiate pe anumite valori umane si sociale. La ce bun, de pilda, ar fi o lege de care nu asculta nimeni, pe care nu o apara nimeni si pe care nimeni nu o respecta in mod responsabil? Nu ar fi decit un petic de hirtie. Cu ce folos alegerile, daca singura dilema a alegatorului ar fi intre doi ticalosi, unul mai mare si altul mai mic? La ce bun diversitatea partidelor politice, daca interesul general al societatii nu ar fi litera de lege pentru nici unul dintre ele?

Nici un stat – nici un sistem constitutional, legal si politic – nu este ceva in sine si prin sine, in afara timpului istoric si al spatiului social. Statul nu este inventia tehnica inteligenta a unei echipe de experti, precum un computer sau un telefon. Fiecare stat, dimpotriva, se dezvolta din traditii intelectuale, spirituale si culturale specifice care ii inspira substanta si ii confera inteles.

Ne-am intors, asadar, in acelasi punct: fara valori si obligatii morale impartasite si adinc inradacinate, nici legea, nici guvernamintul democratic si nici macar economia de piata nu vor functiona bine. Ele sint, in intregime, splendide emanatii ale spiritului uman, mecanisme care pot sluji magnific spiritul – asumind ca spiritul uman doreste ca aceste mecanisme sa il slujeasca, le respecta, crede in ele, le garanteaza, intelege sensul lor si nu ar evita, daca se impune, sa lupte sau sa faca sacrificii pentru ele.

Voi face apel din nou la lege spre ilustrare. Legea este neindoios un instrument al dreptatii, insa ar fi un instrument complet inutil daca el nu ar fi folosit in mod responsabil. Din experienta noastra recenta cunoastem cu totii prea bine ce se poate intimpla chiar si cu o lege decenta in miinile unui judecator lipsit de scrupule si cit de usor oameni fara scrupule pot folosi institutiile democratice pentru a introduce dictatura si teroarea. Legea si celelalte institutii democratice nu reprezinta nimic daca nu sint sustinute de bunavointa si curajul oamenilor decenti de a le proteja impotriva abuzurilor. Aceste institutii ne pot ajuta, fireste, sa devenim mai umani; in acest scop au fost create si de aceea le edificam acum. Dar pentru a-si indeplini rolul de garantii pentru noi este imperativ ca, mai intii de toate, noi sa garantam pentru ele.

Nu e lipsit de miza sa ne reamintim, in activitatea haotica si sub semnul provizoratului ce tin de amanuntele tehnice ale constructiei statului, ca intelesul statului este si trebuie sa ramina cu adevarat uman – ceea ce inseamna ca trebuie sa fie intelectual, spiritual si moral. Care sint pasii necesari pentru a edifica un astfel de stat? Care sint obligatiile pe care le impune un astfel de deziderat sau ce ne ofera, in termeni practici?

Nu exista nici un set simplu de instructiuni despre cum trebuie procedat. Un stat moral si intelectual nu poate fi statornicit printr-o constitutie, prin legi sau prin directive, ci numai prin educatie si autoeducatie neintrerupte, intr-un proces complex si de lunga durata. Este nevoie de o chibzuinta inteligenta si responsabila a fiecarui pas politic, a fiecarei decizii; o aplecare necontenita pentru deliberarea morala si judecata morala; o continua autoevaluare si autoanaliza; regindirea neincetata a prioritatilor. În putine cuvinte, nu este ceva pe care il putem pur si simplu declama sau introduce. Este un mod de a face lucrurile ce reclama curajul de a insufla oricind motivatia morala si spirituala, de a cauta dimensiunea umana in toate lucrurile. Stiinta, tehnologia, expertiza si asa-numitul profesionalism nu sint suficiente. Ceva in plus este necesar. Pentru simplitate, ar putea fi numit spirit. Sau simtamint. Sau constiinta.

Nota redactiei:
„Politica, moralitate si civilitate“ face parte din volumul Letní Prěmítání, Odeon, Praga, 1991 (versiunea engleza: Summer Meditations, Random House, New York, 1992). Redactia multumeste autorului pentru permisiunea de a publica acest eseu.