Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în satul Bădăcin de lângă Şimleul Silavaniei într-o familie care avea ca descendent pe Simion Bărnuţiu şi pe Iuliu Coroianu, ambii luptători, activi în lupta de emancipare a românilor din Transilvania.

A terminat liceul la Zalău şi a studiat dreptul la Cluj-Napoca, Budapesta şi Viena. În anul 1896 a obţinut titlul ştiinţific de doctor în Drept. Încă din timpul studenţiei s-a angajat în viaţa politică devenind membru al Partidului Naţional Român. Ca preşedinte al Societăţii Academice “Petru Maior”, a studenţilor români din Transilvania, din Viena, participă în 1892 la Congresul studenţilor români din oraşul Roman, judeţul Neamţ (trecând clandestin grandiţa în fostul regat Românesc unde declara: “Jur pe Dumnezeu pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”).

Astăzi sa ne aducem aminte de aceste cuvinte pe care nu numai le-a rostit ci le-a constituit în fapte politice de mare importanţă  pentru statul român interbelic, ne pune pe gânduri şi ne face să ne întrebăm ce ar fi fost ţara asta dacă Iuliu Maniu alături de alţi oameni mari ai României ar fi pus în aplicare, după război, ideile şi proiectele care parcă şi în vremurile noastre ţin de modernitate? Orice am face unii, locul său în istorie este clar, iar istoria a dovedit că scoate întodeauna adevărul la lumină mai devreme sau mai târziu. Iuliu Maniu a participat la 1 decembrie 1918 la marea unire, de la Alba Iulia.

Rolul jucat în Marea Unire de la 1918

În iulie 1914 a izbucnit Primul Război Mondial. Ca şi ceilalţi fruntaşi ai PNR, Iuliu Maniu a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria. După noi tratative eşuate, în 1915 autorităţile maghiare au decis ca Iuliu Maniu să fie încorporat şi trimis pe front. Timp de şase luni a urmat Şcoala de ofiţeri de la Sibiu, după care a plecat pe frontul din Italia. El nu a acceptat să treacă graniţa în România preferând să nu se angajeze într-un conflict cu autorităţile, care îl putea duce la închisoare. Astfel, pe perioada războiului, a revenit de multe ori în Transilvania unde a discutat cu fruntaşi ai PNR despre acţiunile ce urmau a fi întreprinse pentru eliberarea de sub asuprirea maghiară.

Anul 1918 a marcat un puternic avânt pentru mişcarea de eliberare din Transilvania. În luna octombrie, locotenentul de artilerie Iuliu Maniu se afla la Viena cu Regimentul 64 Orăştie. Pe 30 octombrie, la Viena, s-a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua următoare a luat fiinţă Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români. Acestea au fost iniţiate pentru organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, Maniu făcând apel la soldaţi şi ofiţeri „să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească”

În luna octombrie 1926 împreună cu Ion Mihalache, Preşedintele Partidului Ţărănesc din Muntenia, şi Partidul Naţional Român din Ardeal înfiinţează Partidul Naţional Ţărănesc care în perioada interbelică a fost la guvernare de mai multe ori, iar Iuliu Maniu a devenit Preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost de asemena ministru de mai multe ori.

În timpul Imperiului Austro-Ungar a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta militând pentru drepturile românilor din Transilvania. După anul 1940 Partidul Naţional Ţărănesc nu a mai fost la guvernare, iar la alegerile din luna noiembrie 1946 când a câştigat în proporţie de 70% alegerile parlamentare alături de Partidul Naţional Liberal şi alte partide democratice, aceste alegeri au fost falsificate de comuniştii din guvernul Petru Groza instaurat cu ajutorul sovieticilor la 6 martie 1945.

În luna iulie 1947 prin înscenarea de la Tămădău că ar fi încercat să părăsească România a fost arestat împreună cu alţi demnitari ţărănişti fiind condamnat la muncă silvică pe viaţă, fiind întemniţat la închisoarea de la Sighetul Marmaţiei.

Procesul de condamnare la închisoare pe viaţă

Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Lucreţiu Pătrăşcanu a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Într-o discuţie avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în „Scânteia” şi „România liberă”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” şi a insistat asupra faptului că Partidul Naţional „jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”. Receptiv la „glasul poporului”, guvernul a trecut la arestarea fruntaşilor naţional-ţărănişti. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la Bucureşti, pe bulevardul Dacia nr. 19 şi depus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.

În timpul detenţiei Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”. În timpul procesului, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Deşi era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzaţiilor după interogatorii, întrebările referindu-se la colaboratorii săi şi la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani

Ultimii ani din viaţă în penitenciarul de la Sighet

Mai întâi, Maniu a fost trimis la închisoarea din Galaţi, după care a fost transportat la penitenciarul din Sighet, una dintre cele mai sinistre închisori ale României, cea de la Sighetu Marmaţiei, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului  precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Simion Mehedinţi, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Silviu Dragomir şi alţii. Asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur

Cardinalul Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, oferă amănunte despre acest regim de exterminare în memoriile sale, „Credinţa noastră este viaţa noastră”, publicate la Editura Viaţa Creştină din Cluj. În aceste memorii, cardinalul descrie cum supa servită deţinuţilor era cel mai adesea apă chioară, în care mai plutea câte o bucăţică de legumă. „Delicatesă” era socotită câte o „bucăţică tare de buză păroasă de vită”. Cel de-al doilea punct asupra căruia coincid relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei este lipsa oricărei asistenţe medicale.

Iuliu Hossu relatează cum, niciodată în anii pe care episcopii greco-catolici i-au petrecut la Sighet, medicul închisorii nu le-a oferit vreun fel de tratament medical. Uneori, cei grav bolnavi obţineau câte o îmbunătăţire a regimului alimentar. De exemplu, primeau cartofi. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu administratorul apostolic al Arhiepiscopiei de la Blaj, Ioan Suciu, supranumit „episcopul tineretului” şi care a primit hrană puţin mai bună decât cea pe care o primeau deţinuţii obişnuiţi abia în momentul în care corpul său nu o mai putea asimila. Un al treilea punct omniprezent în relatările foştilor deţinuţi de la Sighet este frigul dur. Accentuat de zidurile groase ale vechii închisori, gerul din nordul României devine uneori ucigător.

Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”.

De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”

Pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu a încetat din viaţă, la vârsta de 80 de ani pe un ger puternic. Ultimele cuvinte înainte de a muri au fost nu lăsaţi partidul să moară.