Mariana Farcău, tânăra întoarsă de noroc din drumul spre Crematoriul “Cenuşa”:

“Guvernul Ponta a cerut C.E.D.O. să nu se acorde daune morale eroilor de la Timişoara”

Mariana Farcău este una din victimele lui Decembrie 1989. Şi ea este un nume în unul din numeroasele dosare ale Revoluţiei. Al celui cunoscut la C.E.D.O. ca “dosarul lotului 72 Timişoara”. Mariana Farcău este tânăra care a renăscut practic în noaptea de 17 spre 18 Decembrie 1989. A fost “culeasă” de doi brancardieri dintre cadavre, după ce fusese împuşcată de două ori, de un glonţ de mitralieră şi unul de pistol, unul ajuns în mână, celălalt, în abdomen. A fost salvată de la drumul spre crematoriu, unde putea ajunge de vie…

Nici ei, ca multor altora, nu i s-a făcut dreptate, nici după aproape 23 de ani. Teodor Mărieş s-a zbătut ca dosarul acesteia să ajungă la C.E.D.O. Iar ea s-a reîntors la Timişoara – de unde a plecat imediat după evenimentele din Decembrie ‘89 –, doar pentru a fi alături de Teodor Mărieş.

“Asta este atitudinea urmaşilor lui Ion Iliescu în Guvernul României”

În ce stadiu este dosarul pe care îl aveţi la C.E.D.O.?

Redactarea plângerii a fost făcută în 2008, la o lună de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a lui Stănculescu şi Chiţac. Unii dintre noi nu au primit nicio despăgubire de la Statul român, alţii au primit foarte pu­ţin. Acesta a fost motivul pentru care ne-am adresat C.E.D.O. Înainte de a în­cepe colaborarea cu Asociaţia “21 De­cembrie 1989”, am depus la C.E.D.O. al­te plângeri, care au fost, însă, res­pinse, pentru că nu au fost făcute in­dividual. Într-un termen foarte scurt, avocatul Aso­ciaţiei a reuşit să redac­teze 76 de cereri. La C.E.D.O. s-a cerut conexarea tutu­ror cererilor, peste 180. În dosarul des­pre care vorbesc s-au conectat 72.

În vară, C.E.D.O. a transmis Gu­ver­nului solicitarea noastră, a recla­manţilor, pentru a-şi exprima un punct de vedere. În acel moment, C.E.D.O. a şi pus punct corespondenţei, urmând a începe procesul. În 17 septembrie, însă, fără să-i ceară nimeni acest lucru, Guvernul Ponta, într-un exces de zel, a transmis prin vocea unui agent gu­vernamental, Gabriel Brumar, o ob­servaţie, prin care cere C.E.D.O. să nu se acorde daune morale eroilor de la Timişoara. Asta este atitudinea ur­maşilor lui Ion Iliescu în Guvernul Ro­mâniei…

“Aşa am scăpat şi nu am mai ajuns de vie la crematoriu”

Cum aţi supravieţuit? Am citit în relatări despre acel mo­ment că a fost practic o minu­ne că nu aţi fost îmbarcată în maşina care plecase spre cre­matoriu…

Mergeam spre sediul Securităţii, unde erau fratele şi sora mea, arestaţi deja. Atunci nu ştiam decât că sunt arestaţi. Ulterior am aflat că au fost bătuţi bestial, zdrobiţi cu patul mitra­lierei. Am fost împuşcată în apropierea Podului Decebal. Au tras fără nicio so­maţie. M-am trezit la Judeţean, încon­jurată de mai mulţi alţi răniţi. Îmi a­mintesc că m-au luat din secţie. Secu­riştii intraseră în Judeţean, cu acceptul doctorului Golea, au luat răniţii din paturi, pentru a-i duce la “interoga­toriu”, spuneau ei. Doar că nici unul nu a mai fost adus înapoi. La “interoga­toriu”, aceşti oameni au fost împuş­caţi. Mi-a venit într-un final rândul şi mie să fiu dusă la “interogatoriu”. Norocul meu – protecţie divină, spun eu –, a fost să intru în comă. Au crezut că sunt moartă. Securiştii se îndepărtaseră de noi, în aşteptarea camionului Comtim, în care trebuiau încărcate cadavrele şi duse la crema­toriu, în Bucureşti. Un bran­cardier şi un infirmier m-au văzut că mişc şi m-au dus într-o debara. Eu nu am conştientizat momentul. Ceea ce vă spun acum nu spun din amintiri, ci din ceea ce am citit despre ceea ce s-a întâmplat, despre felul în care am fost salvată, în declaraţiile făcute de ei la dosar. M-au scos de acolo abia după ce a plecat maşina Comtim-ului şi m-au transportat la Spitalul de Ortopedie. Aşa am scăpat şi nu am mai ajuns de vie la crematoriu…

V-aţi întâlnit ulterior cu cei care v-au salvat?

Nu. Unul dintre ei a murit, s-a sinucis prin 1991. Celălalt, infirmierul, a plecat din ţară.

“Unul dintre visurile sale este să revină asupra Legii lustraţiei”

Cum l-aţi cunoscut pe Teodor Mărieş?

L-am cunoscut în 19 decembrie 1992, când am plecat cu un grup de timişoreni la comemorarea cadavrelor arse la “Cenuşa”, de la Popeşti-Leor­deni. El ne aştepta la gară, aşa cum fa­ce de 23 de ani, ne-a transportat, ne-a cazat. Pe banii lui.

De atunci am urmărit, de la dis­tanţă, ceea ce face. În fiecare an, Do­ru Mărieş făcea ceva concret pentru drep­turile revoluţionarilor, pentru urmaşii acestora, ori pentru a li se face drepta­te, post-mortem, celor care şi-au dat viaţa în Decembrie.

A creat pentru România prece­den­te în ceea ce priveşte drepturile omului. Dosarele Revoluţiei care se află la C.E.D.O., în stadiu avansat, au ajuns acolo datorită lui Doru Mărieş, ca­re de 23 de ani luptă pentru dreptate şi adevăr. Aceste dosare au avansat pen­tru că Doru Mărieş a organizat, cu re­voluţio­nari autentici, nu cu lichele care-şi spun revoluţionari, în februarie 2009, un miting autorizat în faţa clădirii C.E.­D.O. A fost primit atunci chiar de preşedintele C.E.D.O.

Acest om îşi pune viaţa în pericol de câte ori e nevoie, fără să ezite. A fost aruncat în temniţă 45 de zile, din ordinul lui Ion Iliescu. A fost arestat exact în zilele Mineriadei, era printre liderii “golanilor” din Piaţa Universi­tăţii. A instigat Piaţa Universităţii îm­potriva lui Iliescu, nu împotriva lui ca om, ci împotriva faptelor acestuia – pentru genocidul de la Revoluţie, pentru că, după data de 22 Decembrie, au murit oameni şi din cauza şi din ordinul lui, iar Iliescu nu a făcut nimic să opreas­că aceste crime, pentru promulgarea Decretului 4/1990, prin intermediul că­ruia au fost graţiaţi toţi cei care s-au făcut vinovaţi şi unii condamnaţi deja pe motivul geno­cidului din Decembrie. De graţiere a beneficiat inclusiv “lotul de la Timi­şoara”. Când a fost promul­gat acest Decret, împreună cu Mărieş şi cu alţi revoluţionari de la Bucureşti şi de la Timişoara am decis înfiinţarea Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Revo­luţionare, pentru a cere trimiterea în judecată a lui Iliescu şi a tuturor celor care se făceau vinovaţi de crimele de la Revo­luţie. Atunci, Doru Mărieş tre­buia să moară. I s-a pus ceva în mân­care – nu ştie multă lume acest lucru –, şi numai o minune l-a salvat.

Toate lucrurile acestea, pentru ca­re el luptă de 23 de ani, au cerut impli­care totală, inclusiv materială. În toţi aceşti ani, Doru Mărieş a fost curtat de foarte mulţi politicieni, care i-au oferit bani pentru a-l determina să închidă unele segmente de adevăr. Mărieş nu a coborât, însă, niciodată la aceste tru­curi murdare. A rămas sărac material, dar bogat, bogat moral.

Acum, unul dintre visurile sale este să revină asupra Legii lustraţiei şi să facă o propunere de lege. Un proiect pe care vrea să-l ducă la capăt şi dacă va câştiga alegerile, şi dacă nu.

Adică, vrea o refacere a actua­lei Legi a lustraţiei, care nu mai are mai nimic în comun cu varianta originală, plecată de la Punctul 8 al Procla­ma­ţiei de la Timişoara…

Da, el şi noi, cei care îl susţinem, vrem o lege, nu un surogat de lege a lustraţiei. O lege plecată de la Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Doru Mărieş s-a îndrăgostit de acest oraş, pentru că el simte şi gândeşte ca oame­nii de aici. A şi spus “Dacă voi la Bu­cu­reşti nu mă mai vreţi, pentru că vă pun în pericol, merg la Timişoara, pentru că sufletul meu bate la unison cu al oamenilor de acolo”. La şi de la Timi­şoara va reuşi să continue, într-un fel, ceea ce s-a început aici în 1989.

“Este nepătat”

Ce a câştigat domnul Mărieş din aceste greve ale foamei, care i-au pus viaţa în pericol?

Financiar, material nimic. Nimic pentru el însuşi. Doru Mărieş trăieşte, de peste 20 de ani, într-un apartament modest. A câştigat, însă, moral. Se sim­te împlinit şi fericit că a reuşit să îm­pingă lucrurile spre o direcţie nor­mală, pentru a le face altora dreptatea care, fără gesturile sale, nu ar fi fost făcută. Practic, se hrăneşte cu dreptate şi cu ade­văr. Este nepătat. 23 de ani a fost ademenit să se îmbogăţească. Nu a cedat, a refuzat.

Am văzut în ultima vreme o înteţire a atacurilor venite din partea unora care se pre­zintă ca membri sau preşe­dinţi ai unor asociaţii de revo­luţio­nari…

Rolul acestor denigrări care vin împotriva lui Mărieş este limpede. Sunt atacuri de la oamenii lui Iliescu. Iliescu are oameni printre revoluţio­nari. Printre falşii revoluţionari. Doru Mărieş are grijă de oamenii care au suferit la Revoluţie, de urmaşi ai celor care şi-au pierdut viaţa atunci, are grijă de drepturile revoluţionarilor adevăraţi şi ale urmaşilor revoluţionarilor adevă­raţi. Aceşti falşi revoluţionari îl deni­grează pentru că el a refuzat să le dea o diplomă contra-cost – Mărieş nu a împărţit diplome pe bani, nu s-a mânjit cu aşa ceva. Aceştia sunt, repet, oame­nii lui Iliescu. Iar Iliescu va merge pâ­nă la capăt împotriva lui Mărieş, nu-l va ierta. Imaginea lui a avut de suferit enorm după dezvăluirile făcute de Mă­rieş şi din cauza faptului că Mărieş a reuşit să determine punerea lui sub ur­mărire. Un şef de stat pus sub urmări­re. Este un precedent creat de Mărieş. Cum e precedentul cu desecretizarea dosarelor, cu imprescriptibilitatea crimelor, un proiect pentru care a fost dispus să-şi dea viaţa, la propriu. Eu am venit acum la Timişoara doar pentru a-l susţine moral.

Dacă ar fi să-i faceţi o carac­terizare în câteva cuvinte, cum ar suna aceasta?

E prima oară când îmi pune cineva întrebarea aceasta. Cinstit, bun, nepătat, simplu, înţelept, sărac material, dar bogat moral.

http://www.timpolis.ro