COMUNICAT DOMNULUI TRAIAN BĂSESCU – PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

REVENIRE

Apel pentru dezavuarea tentativelor de reabilitare a comunismului prin proslăvirea oficială şi mediatică a lui Adrian Păunescu

Apel semnat de 30 de organizaţii civice şi sindicale

Domnule Preşedinte al României,

Cine şi-ar putea imagina – într-o Germanie antinazistă, pro-democratică – înmormântarea lui Goebbels cu onoruri militare, dar mai ales proslăvirea lui oficială şi mediatică aproape unanimă?

Joseph Goebbels a fost ministrul propagandei totalitare naziste.

Joseph Goebbels putea fi condamnat la moarte în cadrul procesului de la Nürnberg, asemenea tovarăşilor lui de crime: Joachim von Ribbentrop, Hermann Göring, Alfred Rosenberg, Martin Bormann, Alfred Jodl şi alţii.

Dar Goebbels nu a fost judecat pentru că, cu opt zile înainte de sfârşitul războiului, după ce şi-a otrăvit cu cianură cei şase copii care aveau între 4 şi 12 ani, s-a sinucis prin împuşcare împreună cu soţia lui.


Adrian Păunescu a fost mai mult decât ministrul propagandei totalitare comuniste, în anii 1970-1980. A fost nu numai creatorul ei, ci şi vehiculul ei. Chiar dacă era să fie linşat de revoluţionari în decembrie 1989, Adrian Păunescu nu s-a căit. Dimpotrivă.

Domnule Preşedinte al României, în numele semnatarilor apelului pentru condamnarea regimului comunist ca ilegitim şi criminal – în fruntea semnatarilor acestui apel lansat de mine în 10 martie 2006 fiind Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – , vă solicit să dezavuaţi tentativele de reabilitare a regimului comunist prin proslăvirea oficială şi mediatică a lui Adrian Păunescu, cel care a fost mulţi ani numărul 4 (după Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu) al regimului pe care l-aţi condamnat ca ilegitim şi criminal în baza Raportului Final.

Cităm din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, document de stat pe care vi l-aţi asumat în totalitate:

„Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu” – precum Adrian Păunescu. „Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei (…). Nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios”.

Culmea amoralităţii lui Adrian Păunescu este că, după ce a scris – în februarie 1986 – scrisoarea anexată, s-a pus fără jenă în slujba lui Ion Iliescu – cel care a ordonat împuşcarea idolului său, neacordându-i acestuia nici măcar dreptul la un proces corect, darmite dreptul la apel sau la recurs. Pe de alta parte, Ion Iliescu a fost copilul de suflet al celor pe care i-a trimis la moarte, cărora le scria osanale, după modelul păunescian.

Domnule Preşedinte al României, este inimaginabilă o situaţie mai abjectă precum cea în care se află România postcomunistă de aproape 21 de ani.

Amoralitatea celor precum Adrian Păunescu sau Ion Iliescu a fost şi a rămas emblematică pentru societatea româneasca comunistă şi postcomunistă.

Poporul român nu are nevoie de asemenea repere.


Reforma morală poate să aibă loc în ţara noastră numai prin adoptarea legilor şi măsurilor cerute de Proclamaţia pentru decomunizarea României, începand cu Legea lustraţiei anticomuniste, oricât de tardivă ar fi ea.

Domnule Preşedinte al României, vă solicităm să dezavuaţi grotescul bal mascat în care poporul român este târât de 65 de ani, în condiţiile în care poporul nostru a fost singurul din Europa care a dat jertfe pentru căderea comunismului. În decembrie 1989 au fost peste 8.500 de victime – din care peste 1.600 morţi – majoritatea covârşitoare fiind înregistraţi după preluarea puterii de către Ion Iliescu, conform datelor publicate de generalul (rez.) – magistrat Dan Voinea care a instrumentat Dosarele Revoluţiei şi ale Mineriadei, dar care a fost îndepărtat pentru că a confirmat Rechizitoriul – publicat de Ministerul Public în 27 iulie 2007 – pentru trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru uciderea şi rănirea prin împuşcare a unor persoane la data de 13 iunie 1990. [Conform acestui rechizitoriu, Ion Iliescu a fos considerat principalul responsabil întrucât a luat decizia reprimării din 13 iunie 1990, a coordonat-o personal depăşindu-şi atribuţiile, a ordonat intervenţia militară cu muniţie de război şi TAB-uri pentru reprimarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii, ceea ce a avut ca urmarea moartea şi rănirea prin împuşcare a mai multor persoane. Ion Iliescu a implicat foarte mulţi oameni în crime, inclusiv pe generalul Chiţac Mihai şi alţi ofiţeri superiori trimişi în judecată, care au susţinut în declaraţiile lor că n-au făcut altceva decât să execute ordinele directe ale lui Ion Iliescu şi ale colaboratorilor lui.]

10 Noiembrie 2010

Sorin Ilieşiu – vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului http://www.gds.ong.ro/apel.htm

http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Octav Bjoza – Preşedinte

Societatea Timişoara, Florian Mihalcea – Preşedinte
Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, A
ntonie Popescu

Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, dr.Traian Orban – Preşedinte

Fundaţia Culturală Memoria – filiala Argeş, prof.univ.Ilie Popa – Preşedinte

Fundaţia ICAR, Dr. Camelia Doru – Preşedinte

Asociaţia 22 Decembrie 1989 Baia-Mare – Adiel Florian, Preşedinte
Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei – ofiţerii C.A.D.A.-1990

Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte

Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte

Organizaţia luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, I.Leşu – Preşedinte

Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte

Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte

Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte

Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte

L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte

Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte

Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte

Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte

Asociaţia Apolitică “Societatea Târgovişte”, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte

Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte

Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte

Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

Grupul văduvelor de eroi martiri

Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România

Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea Hunedoara

ANEXĂ

Scrisoare adresată în 1986 de Adrian Păunescu

dictatorului Nicolae Ceauşescu


Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzându-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment.

Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă.

Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe.

La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986.

Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că, într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.


Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986