Într-un dialog amplu purtat cu “Evenimentul zilei”, Dorin Tudoran vorbeşte despre delatorii-prieteni, nu evită “cazul foarte delicat” Adrian Păunescu, rememorează cei nouă ani pierduţi în hăţişul represiv al României ceauşiste şi admite relaţia dificilă cu o ţară al cărei “dulce popor” pendulează între Avram Iancu şi Dinu Păturică.
Într-un dialog amplu purtat cu “Evenimentul zilei”, Dorin Tudoran vorbeşte despre delatorii-prieteni, nu evită “cazul foarte delicat” Adrian Păunescu, rememorează cei nouă ani pierduţi în hăţişul represiv al României ceauşiste şi admite relaţia dificilă cu o ţară al cărei “dulce popor” pendulează între Avram Iancu şi Dinu Păturică.
Patru turnători de lux în siajul obiectivului “Tudorache”
Şapte turnători, din totalul celor 34 care oferă informaţii despre “obiectivul Tudorache”, au fost deconspiraţi. Printre ei, Mihai Botez, fost ambasador al Romaniei la ONU şi Washington, sau Andrei Brezianu, directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii între 1991 şi 2001.
Dorin Tudoran vorbeşte într-un interviu amplu acordat EVZ despre aceste cazuri şi despre o istorie care i-a răpit, în ultimă instanţă, viaţa.
EVZ: După lectura sutelor de pagini scrise cu peniţa Securităţii despre dumneavoastră, prima întrebare nu poate fi decât aceasta: cine sunteţi, domnule Tudoran?
Dorin Tudoran: Cred că sunt un om care a încercat să rămână întreg. Şi atunci când se afla în inima unei neomenii infernale şi după ce a reuşit să iasă de sub chingile ei administrative. Sunt un om care şi-a impus să accepte că, după pierderea ţării, ceea ce fusese până atunci raţiunea sa de a fi, scrisul, va deveni o condiţie alternativă. Când am părăsit România, am declarat că viaţa mea de scriitor profesionist încetase. Mulţi au crezut că mă alint. Măcar unii s-au convins că ştiam ce spun.
În prima notă informativă scrisă despre “obiectivul Tudorache”, în mai 1976, citesc despre un poet talentat cu “unele manifestări ostile privind libertatea de creaţie”. Într-una dintre ultimele, din martie 1985, am în faţă un personaj “profund duşmănos, virulent, provocator”. Dincolo de cele 18 volume ale dosarului, ce se află între aceste două borne?
O radicalizare. Mai întâi a propriei conştiinţe, apoi a reacţiei faţă de alcătuirea monstruoasă a felului în care am fost obligaţi să existăm. De fapt, a felului în care ne-am autoeducat să ne prefacem că trăim. Noi nu am trăit, noi am supravieţuit. Când a venit timpul să trăim, mulţi dintre noi au mari probleme de acomodare cu normalitatea. Dacă mă gândesc bine, o asemenea aventură, radicalizarea, a fost “foaia de parcurs” a celor care au hotărât, la un moment dat, să se opună dictaturii. Foarte puţini s-au născut opozanţi, chiar dacă aşa se declară.
În cazul dumneavoastră, cât de scurt a fost drumul de la poziţia contestatarului de pe baricade literare la cea a disidentului?
Depinde cine şi de unde se uită la acest drum. Sunt oameni care mă cunosc de o viaţă şi îşi amintesc că am avut mereu probleme cu felul în care era alcătuită lumea. Un fost coleg de-al meu scria, imediat după 1989, cum discutau între ei colegii mei de atunci, citând dintr-un om care mi-a fost foarte drag, regretatul prozator satiric Eugen Seceleanu. Eugen le spunea: “Din cauza nebunului ăsta de Dorin, într-o zi ne saltă ăştia pe toţi”.
Alţii îmi amintesc de actele mele de nesupunere din armată, ba chiar din liceu. O astfel de evaluare îmi aduce aminte de un scriitor căruia îi lipseau nişte ani pentru a se putea pensiona. A hotărât să treacă la anii de vechime ca profesionist al scrisului până şi perioada în care debutase, copil fiind, în “Luminiţa” ori “Arici-pogonici”. Este o aritmetică dubioasă. Dacă aş fi practicat-o, aş fi ieşit la pensie, ca disident de profesie, foarte timpuriu. Or, eu mai am nişte decenii până la o astfel de pensionare.
Pe de altă parte, există şi eforturile concertate de a arunca în derizoriu actele de rezistenţă. Discursul acestei ticăloşii organizate este: “Lasă, domne’, ştim noi cum a fost cu Icsulescu ăsta. A dus-o bine şi când s-a plictisit de bine, a început să se dea drept dissident. Un securist nenorocit!”.
“STÂLPII” CEAUŞISMULUI
“Păunescu, un scriitor autentic. Vadim, un imitator de mâna a treia”
La Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, din 1978, Dorin Tudoran susţinea, conform rapoartelor Securităţii: “Peste 30 de ani, Adrian Păunescu va recunoaşte că a greşit”. Mai credeţi încă în remuşcările “stâlpilor” regimului comunist?
Pentru mine, Adrian Păunescu este un caz foarte delicat. Nu am fost doar foarte apropiaţi, încă din studenţie, dar Adrian a jucat un rol determinant în a mă convinge să mă ţin de scris şi în sprijinirea debutului meu editorial. Încet-încet, drumurile noastre s-au despărţit, dar oricât de tensionate au fost relaţiile dintre noi de la un anumit moment încolo, eu nu pot uita, nu pot să nu mărturisesc, că l-am văzut pe Păunescu făcând şi foarte mult bine.
Evident, nu mă încântă să-l văd continuând în eroarea de a susţine că nu a făcut decât lucruri bune pe lumea asta. I-am spus întotdeauna ce am crezut, încă de pe vremea când era linguşit de mulţi din criticii săi vehemenţi de astăzi cam la fel cum îl linguşea el pe Ceauşescu. Dar nici nu mă omor după discursul celor ce n-au făcut niciun bine nimănui, iar acum se ocupă cu vehemenţă de Păunescu.
Când am revenit pentru prima oară în ţară, la începutul lui 1990, spre surprinderea sa, l-am căutat. Mai mult, spre uluirea lui, i-am dat şansa unui lung interviu pentru Vocea Americii. Puţini au înţeles de ce. Cred că nici el nu a înţeles exact. Două erau motivele pentru care i-am oferit acea şansă. In primul rand, am considerat că în decembrie 1989 s-a murit şi pentru ca orice om să aibă dreptul să vorbească.
Chiar şi cei care vorbiseră neîncetat până în 1989, preamărind conducerea luminată a lui Nicolae Ceauşescu?
Da, chiar şi acel Păunescu scuipat şi aproape linşat în faţa porţii Consulatului Statelor Unite din Bucureşti. Pe de alta parte, eu am sperat că va folosi acel prilej pentru a-şi pune şi puţină cenuşă pe cap. Înainte de a face interviul, i-am dat cel mai proaspăt număr al revistei “Agora” pe care o conduceam în Statele Unite. Revista se deschidea cu un editorial al meu, extrem de dur despre… Adrian Păunescu. Practic, spuneam că fusese un porc. I-am spus ‘Citeşte-l şi sună-mă la hotel să-mi spui dacă mai vrei să stăm ori nu de vorbă’.
M-a sunat, era extrem de tulburat de cele citite. Ne-am întâlnit şi am făcut interviul. Cele mai multe din întrebările mele l-au şocat, l-au îndurerat. A răspuns cum a găsit de cuviinţă. Ne-am despărţit şi am ştiut amândoi că, de fapt, ne despărţisem de mult şi pentru totdeauna. Nu l-am mai întâlnit de atunci decât o singură dată.
Nu mi-aţi răspuns, totuşi, la întrebare. Mai credeţi în posibilitatea ca Adrian Păunescu să-şi pună, cum spuneţi, puţină cenuşă în cap?
V-am relatat această istorie spre a ocoli răspunsul direct. Dar trebuie să vi-l dau: există oameni care nu vor recunoaşte nimic din prostiile pe care le-au făcut. Şi prin asta nu mai au nevoie de duşmani. Sunt ei cei mai mari duşmani ai lor.
Dacă, să zicem, România comunistă v-ar fi oferit şansa să-i eliminaţi pe plagiatori, vezi cazul poetului Ion Gheorghe. sau pe literaţii compromişi, de tipul Eugen Barbu, CV Tudor, Adrian Păunescu, aţi mai fi contestat sistemul?
Nu m-am ocupat niciodată cu operaţiuni de eliminare. Le detest. Tot ce am cerut, şi nu am fost singurul, deşi de la un anumit moment am devenit, probabil, cel mai vocal, a fost dreptul de a discuta lucrurile pe faţă. De a discuta cazul lui Ion Gheorghe, poet pe care l-am admirat şi pe care încă îl admir pentru unele din cărţile sale. De a discuta, deci, cu cărţile pe masă: cea personală şi cea din care a furat. A părut prea mult şi s-a trecut la eliminarea mea. Miza nu era Ion Gheorghe, ci o doctrină naţional-comunistă pusă în slujba unei dictaturi ajunsă la nivel de paranoia, doctrină pe care mulţi hotărâseră să o sprijine, să o îmbogăţească, să o reprezinte.
Printre aceşti mulţi, prieteni şi inamici de-ai dumneavoastră, laolaltă…
Eu nu am putut, nu pot nici acum, să pun pe acelaşi raft pe Adrian Păunescu şi pe Corneliu Vadim Tudor. În clipele sale de supremă inspiraţie, cel de-al doilea nu este decât un palid imitator al celui dintâi când scrie foarte prost. În vreme ce Păunescu este un scriitor autentic, Vadim este un imitator de mâna a treia. Există în dosarul meu de Securitate un document dedicat discuţiei dintre mine şi Adrian Păunescu pe acest subiect, în faţă statuii lui Lenin de la fosta Casă a Scânteii. Mă bate gândul să-l public, nu de alta, dar să mai şi zâmbim. Că Păunescu a ales să se pună pe acelaşi raft cu Vadim, este o altă discuţie, una din care, evident nu Vadim iese prost, ci Păunescu. Sincer, o tragedie pe care o regret.
TUDORAN VERSUS “TUDORACHE”
“Detest profund această carte. E un proiect pe care l-am urât”
Maiorul Oniţiu Oprişor, căpitanul Vasile Măieran, coloneii Victor Achim şi Marian Ureche, generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă, ofiţerii care executau filajul, zecile de semnături fără chip care coordonau “temperarea şi influenţarea obiectivului Tudorache” – Ce sunt toate aceste personaje împreună?
Sunt parte a unei istorii pe care trebuie să ne-o asumăm, chiar dacă unii dintre ei continuă să pretindă că au fost nişte îngeraşi în slujba binelui şi a patriei. Sunt şi oameni diferiţi, chiar dacă trăgeau la aceeaşi căruţă.
Pe Iulian Vlad nu l-am întâlnit. Din notele de mână şi rezoluţiile aflate în dosarul meu pare a fi fost printre cei mai preocupaţi de prevenirea unor evenimente, şi nu de pedepsire. Asta nu înseamnă că atunci cînd nu am putut fi convins să renunţ la actele mele, Iulian Vlad nu a fost gata să aprobe orice măsură împotriva mea. Nicolae Pleşiţă a fost un troglodit însetat de sânge, o figură emblematic pentru ce a însemnat dictatura respectivă. Chipul său şi un citat din el ar putea fi brandul României de atunci, că tot alergăm după branduri de ţară.
Pe colonelul Victor Achim l-am întâlnit şi nu o singură dată. Ba l-am întîlnit o dată, la cererea mea, chiar şi după 1989. Deşi reprezentam două tabere în război, s-a purtat întotdeauna civilizat. Şi asta nu era puţin în comparaţie cu, să zicem, cinismul şefului său, colonelul Ilie Merce sau năucitorul procuror-adjunct al Capitalei, Horia Nelega. E drept, din documente şi din rapoartele anuale ale diviziei din care făcea parte reiese limpede că Victor Achim nu lucra la Securitate pentru a face bine unora ca mine. Naiv cum sunt, cred, în continuare, că uneori a încercat să-mi facă mai puţin rău decât i-ar fi stat la îndemână să-mi facă. Sigur, amintirile altora despre Victor Achim sună altfel.
Carierele postdecembriste ale unor Ureche sau Măieran sunt aiuritoare şi spun mult despre cât de puţin s-au schimbat lucrurile acolo unde era esenţial să se schimbe, despre câtă cârdăşie continuă să facă jocurile în România profundă.
Aveaţi, înainte să vă citiţi propriul dosar, dimensiunea monstruoasă a aparatului Securităţii? Simţeaţi, la vremea respectivă, că sunteţi urmărit, înregistrat, clasat?
Evident că simţeam, dar când ai sub ochi amănuntele parcă tot nu-ţi vine să crezi ce se putea pune în mişcare pentru distrugerea unui om. Unii cred că “diavolul se află în detalii”, alţii că “Dumnezeu se află în detalii”. După ce am citit aceste kilograme de hârtie, cred că monstruosul se află şi el în detalii. Doar detaliul este capabil să-ţi arate dimensiunea reală a unui coşmar.
Apropo de detalii. Dosarul dumneavoastră de urmărire informativă conţine numele a 34 de informatori. Se poate reconstrui o arheologie a trădării? Cine sunt oamenii aceştia?
Da, se poate reconstitui o asemenea deprimantă arheologie. Până acum nu mi-au fost desecretizaţi decât şase informatori. Pe alţii i-am identificat de unul singur, dar nu cred că este corect să le pomenesc numele în lipsa unui document eliberat de o instituţie acreditată să dea un asemenea diagnostic. De fapt, aş prefera să uit toate aceste nume. Cine sunt oameni deveniţi neoameni? Prieteni apropiaţi, duşmani, cunoştinţe, persoane de care habar nu aveam, colegi, oameni de toate felurile. Şi atunci mă gîndeam că spectrul acestor voci era destul de amplu, dar, din nou, detaliul este de natură să te tulbure serios.
V-a şocat să-l găsiţi printre sursele Securităţii pe Mihai Botez?
Şocat este un eufemism. Despre imaginea lui Mihai Botez, aşa cum se alcătuieşte ea din aceste documente, am scris câteva paragrafe într-un text din carte. L-am iubit foarte mult pe Mihai şi nu doresc să păstrez decât imaginea acelui om. Cred că a încercat să păcălească sistemul, deşi ştia că sistemul este infinit mai puternic ca noi. Cred că a vrut să-mi facă întotdeauna bine, nu rău. Orice ar fi, nu mi-l pot scoate din suflet, chiar dacă, cu mult înaintea intrării în posesia acestui dosar otrăvit şi otrăvitor, relaţiile mele cu Mihai s-au estompat. Mă credeţi ori nu, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu m-aş codi să mă înhăitez încă o dată cu Mihai. Slăbiciune? Nostalgii gratuite? Nu ştiu. Dar asta simt, asta spun. Mihai Botez îmi lipseşte foarte mult.
Andrei Brezianu? Este unul dintre cei mai prolifici şi “loiali” informatori din dosar.
Cazul domnului Brezianu este un pic mai complicat. Andrei Brezianu nu mi-a fost doar prieten, mi-a fost şi şef la Vocea Americii. Şi, din raţiuni pe care nu doresc să le numesc aici, am hotărât să cer autorităţilor americane să-mi răspundă la câteva întrebări. Nu ştiu dacă sunt simple, dar am certitudinea că sunt întemeiate. Au ştiut, de la domnul Brezianu că a fost informator al Securităţii? Dacă nu au ştiut şi află acum, au ceva de spus? Au de gând să facă ceva? Dacă răspunsul este că au ştiut şi totuşi domnul Brezianu a devenit conducătorul departamentului românesc al Vocii Americii, atunci ne aflăm pe un teritoriu foarte complicat.
În sfârşit, iată o imensă ironie: atunci când am propus Vocii Americii difuzare discuţiei din 1990 cu Adrian Păunescu, Andrei Brezianu a fost mai mult decât reticent. În dosarul meu găsesc nu doar planurile de acţiune întocmite pentru informatorul “DAN”, alias Andrei Brezianu, găsesc şi note olografe în care acesta raportează cum şi-a îndeplint sarcinile. Una dintre ele fiind să răspândească informaţia că Dorin Tudoran este omul Securităţii. Nu am găsit aşa ceva legat de Adrian Păunescu. Mai mult, există un document în care apare cererea lui Păunescu de a fi lăsat să mă ajute, să-mi dea o slujbă şi să fiu recuperat, căci sunt, totuşi, un om de valoare.
Îl face asta mai bun pe Păunescu, comparaţia cu Brezianu?
Nu. Nici vorbă. Vinovăţiile lor sunt diferite, nocivitatea actelor lor este diferită, şi fiecare dintre ei e liber să se pună ori nu de acord cu propria-i conştiinţă. Dacă se simt mulţumiţi cu ce au făcut, linişte uşoară, domnilor!
Dumneavoastră cum vă simţiţi, ştiind că toate aceste nume ies pe piaţă, odată cu volumul “Eu, fiul lor”, publicat de Editura Polirom?
Nu este un secret printre prietenii mei: detest profund această carte. Dar m-aş fi detestat dacă, până la urmă, nu luam hotărârea de a publica aceste 500 de file din cele aproape zece mii. Dacă nu ar fi fost domnul Radu Ioanid, cred că nu aş fi avut niciodată puterea de a finaliza acest proiect pe care l-am urât. Numai o răbdare şi empatie desăvârşite dovedite de domnul Ioanid au făcut ca prelungile mele crize de dezinteres pentru acest proiect să ducă la apariţia acestei colecţii de documente.
La urma urmei, eu sunt doar personajul cărţii. Alcătuitorul şi îngrijitorul volumului este Radu Ioanid. Bănuiesc că până şi autorul postfeţei, domnul Nicolae Manolescu, a fost mai interesat de apariţia acestei cărţi decât am fost eu însumi, deşi îşi începe postfaţa menţionând că i-a făcut rău citirea documentelor.
Închid acest interviu cu un exerciţiu de imaginaţie inutil. Cine aţi fi putut fi, în absenţa lui “Tudorache”?
Curat inutil. Istoria nu se scrie cu exerciţii de imaginaţie, nu operează cu “dacă”. Am scris, în câteva rânduri, despre futilitatea devenită indecentă a acelor demersuri plicticoase care încep cu “dacă am fi avut un Havel”, “dacă am fi avut biserică catolică”, “dacă aşa şi pe dincolo”. Am avut tot ce ne trebuie, dar am lipsit tocmai noi.
În absenţa lui “Tudorache” probabil aş fi fost un tip mai amuzant, ceva mai zâmbitor şi admirând acum un raft de cărţi purtându-mi semnătura. Cu acest “Tudorache” în cârcă, sunt un tip cu totul plicticos, defazat, şi, spun mulţi, rupt de realităţile patriei. Şi asta nu este amuzant deloc. Mă consolez cu faptul că nu sunt altfel decât ceilalţi români.
Din interviuri, cărţi, declaraţii, aparţii la televiziune şi comentarii pe bloguri părem un popor de Avram Iancu. Din felul cum trăim şi acţionăm părem un popor de Gore Pirgu ori Dinu Păturică. Pas de a mai înţelege dulcele popor român. Un popor care nu trebuie înţeles, ci iubit necondiţionat. Asta dacă vrei să te ia în serios. Bag seamă că eu n-am ţinut cu tot dinadinsul să mă ia în serios.
Dosarul de urmarire informativă al disidentului Dorin Tudoran conţine aproape zece mii de file, reunite in 18 volume


